vineri, 6 septembrie 2013

Unificarea bisericească după 1918

Meritul preoţilor ardeleni în unificarea bisericească după 1918


Spre meritul lor, preoţii ortodocşi ardeleni de la începutul secolului trecut au înţeles printre primii importanţa unificării bisericeşti a provinciilor-surori din România reîntregită şi a organizării unitare a Bisericii sub conducerea unui Sfânt Sinod. În ianuarie 1919, teologul Aurel Crăciunescu lansa primul apel la organizarea unui Congres al preoţilor din Transilvania, urmat imediat de preotul Gheorghe Maior. La 1 februarie, biroul comisiei pregătitoare, condus de teologul Nicolae Bălan, anunţa convocarea în congres a preoţilor din Ardeal, Banat şi Bihor, cu invitarea unor reprezentanţi ai clerului din vechiul Regat, Bucovina şi Basarabia.
'Am văzut temeliile pe care Biserica le-a dat Neamului…'
În perioada 19-20 martie 1919, Palatul Judeţean din Sibiu găzduia primul Congres preoţesc din Transilvania organizat în libertate. Martor activ, preotul-căpitan Gheorghe Cotenescu remarca 'ocuparea' oraşului de două armate în 'uniformă': preoţii congresişti (câte trei delegaţi din fiecare tract protopopesc) şi ostaşii români eliberatori. Din partea Consiliului Dirigent au ţinut discursuri Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Ioan Lupaş, iar din partea armatei române a vorbit generalul Traian Moşoiu. Protopopul Vasile Saftu (1863-1922) a fost ales preşedintele activ al congresului, iar episcopii Miron Elie Cristea al Caransebeşului şi Ioan Papp al Aradului au fost aleşi preşedinţi de onoare. Episcopul Miron Cristea a ţinut un discurs vibrant, ce evidenţia 'duhul nou ce străbătea bătrânele plaiuri strămoşeşti, duhul desrobirii şi al libertăţii, duhul învierii noastre naţionale şi bisericeşti'.

Vezi și 

  1. Schema de tratament pentru Covid-19

  2. În medie, perioade necesară

  3. dezvoltării unui vaccin este de 12-15 ani ?

  4. Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor

  5. Scara de valori a societății romanești 

  6. Europa privită din viitor

  7. Hrana vie

  8. Noile vaccinuri

  9. Planurile in derulare sunt o munca in progres 

  10. Destinatii uimitoare pe glob

  11. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

  12. Primarul care nu frură

  13. Duda a pus mâna pe Casa Regală

  14. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

  15. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

  16. O Nouă Republică

  17. A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

  18. În vremea monarhiei, Țaranii romani reprezentau 90% 

  19. Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

  20. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

  21. Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

  22. Fii propriul tău nutriționist

  23. Maya ramane o civilizatie misterioasa

  24. Slăbești daca esti motivat

  25. Serbet de ciocolata

  26. Set medical Covid necesar acasă

  27. Medicament retras - folosit în diabet

  28. Brexit-ul - Spaima Europei

  29. Virusul Misterios

  30. Inamicul numărul unu al

  31. acumulatorilor 

  32. Sistemele solare - apă caldă

  33. Economisirea energiei electrice

  34.  Hoțul de cărți

  35. Aparitia starii de insolventa

  36. TRUMP ESTE PRESEDINTE

  37. Microbii din organismul uman

  38. Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.   

  39. „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

  40. Masca ce omoară virusul    

  41.  O veste de Covid  

  42. Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil  

  43. Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea 

  44. Îndulcitorul care scade glicemia

  45. VIRUSUL - SPAIMA OMENIRII

  46. Fii propriul tău nutriționist

 

În telegrama trimisă lui Nicolae Iorga, episcopul Miron Cristea nu pregeta să reamintească rolul decisiv al acestuia: 'Întrunită în Congres la Sibiu, preoţimea ortodoxă din cuprinsul Mitropoliei Românilor ardeleni, în clipa aceasta de înălţătoare sărbătoare a sufletului, cu emoţie adâncă şi vie recunoştinţă îşi aduce aminte de neobositul luptător şi făuritor cu condeiul al aspiraţiilor noastre naţionale, care a dat glas pe pagini măiestre de istorie zbuciumărilor şi durerilor atâtor generaţii de slujitori ai altarului românesc'.
Mulţumindu-i, Nicolae Iorga punea accentul pe simbioza dintre cultură şi morala creştină, temelie solidă a României noi mult visate: 'În munca pe care o viaţă întreagă am depus-o pentru ca să-mi aduc partea la fapta îndeplinită azi, am văzut necontenit temeliile pe care Biserica le-a dat Neamului şi sigur şi azi. Ele nu trebuie părăsite şi adaug la mulţumirea pentru bunele cuvinte frăţeşti speranţa că din conlucrarea culturii cu morala creştină se va naşte pentru întreaga noastră naţie sufletul de care mai mult decât orice are nevoie neamul nostru'.
Printre altele, congresul preoţesc a dezbătut şi problema aplicării Statutului Organic şagunian în întreaga ţară. Ample discuţii s-au purtat pe seama referatului elaborat de Gheorghe Ciuhandu, protopopul Aradului, intitulat 'Împreunarea Bisericilor Ortodoxe de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română şi raportul acestei Biserici faţă de Stat', care sublinia necesitatea înfiinţării Patriarhiei Române. În final, acest referat a avut câştig de cauză în defavoarea referatului preotului Ştefan Meteş, care recomanda renunţarea la Statutul Organic.
Din vechiul Regat a luat parte o delegaţie bucureşteană formată din diaconul Nicolae M. Popescu, preotul Dumitru Georgescu şi preotul Ioan D. Petrescu, cărora li s-a alăturat preotul militar Gheorghe Cotenescu din Regimentul 9 Vânători. Preoţii bucureşteni oficiau la bisericile Cotroceni, Sfântul Nicolae-Buzeşti şi Sfântul Visarion, în timp ce Gheorghe Cotenescu avea parohia în comuna Stoeneşti din judeţul Muşcel.
Preotul muscelean Gheorghe Cotenescu a luat cuvântul în ambele zile ale congresului, arătând necesitatea 'organizării uniforme a Bisericii naţionale' şi 'susţinerea spiritului tradiţional al Bisericii'. De asemenea, propunea congresului publicarea dezbaterilor într-o broşură utilă viitorilor specialişti. Propunerea sa fiind acceptată în unanimitate, procesele-verbale ale şedinţelor vor fi tipărite în 'Analele Asociaţiei 'Andrei Şaguna' a clerului Mitropoliei Ortodoxe Române din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş'.
'Nu prin laicizare putem asigura viitorul Bisericii, ci prin reînnoirea tradiţiei'
Preot cult, bun cunoscător al istoriei Bisericii, Gheorghe Cotenescu în mesajul său premonitoriu atenţiona congresul asupra necesităţii menţinerii independenţei şi autorităţii morale a Bisericii, dar şi asupra pericolului ideologiilor la modă, aluzie directă la materialismul dialectic de tip marxist şi la experimentul bolşevic aplicat pe scară largă de Lenin şi tovarăşii săi, angajaţi în plin război civil împotriva propriului popor. Prezentăm în continuare textul mesajului său, preluat din ziarul 'Patria', unde era director preotul Ion Agârbiceanu. 'Preotul Gh. I. Cotenescu, rezumând cele spuse cu privire la viitoarea organizare uniformă a Bisericii ortodoxe şi poziţia ei faţă de Statul României Mari, încheşiţe astfel: Pentru a apropia cât mai curând formele în care se va închega temelia viitoarei Biserici ortodoxe a întregului Neam Românesc ar fi necesar să se ţină seamă de: autonomia morală a Bisericii, care, aparţinând Statului, nu trebuie înţeleasă ca formulă a unui 'stat în stat'. Bisericei singure, prin organele ei, îi revine dreptul de a statua şi a se pronunţa în chestiile capitale de conducere, conform aşezămintelor ei sfinte şi originei sale divine.
Suntem datori a ţine sşeţamă şi de tradiţia Bisericei naţionale în a cărei organizaţie voşiţevozii de bună credinţă n-au impietat cu nimic politiceşte când a fost vorba de această independenţă a Bisericei'.
La 4 februarie 1925, propunerea congresului preoţesc de la Sibiu va deveni realitate. Cu acel prilej, Sfântul Sinod hotăra înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române, iar la 1 noiembrie 1925 aveau loc învestirea şi înscăunarea primului patriarh, dr. Miron Cristea. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 martie 2012)

Biserica este nehotărîtă

Biserica, o instituţie la cheremul dictatorilor


O institutie fundamentala în cadrul Statului român era Biserica. La recensamântul din 1930, populatia dupa religie se prezenta dupa cum se vede în harta de mai jos.Aceasta statistica are un caracter orientativ pentru perioada de dupa 1940, deoarece în acel an România a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei, Nord-Estul Transilvaniei si Cadrilaterul, în care traia circa 33% din populatie, de toate religiile.Datele prezentate ofera imaginea unei societati plurireligioase, care împartasea diferite culte, dar în mod covârsitor ortodoxa; aceasta depasea cu circa 65% urmatorul cult, cel greco-catolic, practicat tot de români.

Sectele sunt interzise
Prin suspendarea Constitutiei din februarie 1938, statutul Bisericii nu mai era înscris în legea fundamentala, dar s-au mentinut reglementarile stabilite pe baza celei din martie 1933. Legea pentru regimul general al Cultelor din aprilie 1928 garanta libertatea si protectia pentru toate cultele legal recunoscute în stat.
Pe fondul politicii antisemite promovate de regimul antonesciano-legionar, prin decizia Ministerului Cultelor si Artelor din 9 septembrie 1940, cultul mozaic avea dreptul "sa se manifeste în conformitate cu doctrina, ritualul si regulile prevazute în statutele organice respective, daca acestea nu contravin principiilor de baza ale actualei asezari a statului". Sinagogile (temple, case de rugaciuni) puteau functiona pe baza unei autorizatii date de acel Minister, daca deserveau un numar de cel putin 400 de familii în mediul urban si 200 de familii în mediul rural. Peste putina vreme, la 19 septembrie 1940, aceasta decizie a fost suspendata pâna la reglementarea prin lege a regimului tuturor cultelor3.
Nu s-a mai elaborat o asemenea lege, dar s-a modificat, prin decretul-lege din 18 martie 1941, articolul 44 din Legea pentru regimul general al Cultelor din 22 aprilie 1928, prin adaugarea urmatorului alineat: "Nu beneficiaza de dispozitiunile cuprinse în acest articol persoanele apartinând cultului mozaic". Respectivul articol prevedea: "Oricine a împlinit vârsta de 18 ani poate trece de la un cult la altul". Cu alte cuvinte, se interzicea evreilor sa treaca de la cultul mozaic la un altul.
Prin decretul din iulie 1943, toate sectele erau interzise (între acestea baptistii, adventistii, penticostalii).
Biserica Ortodoxa si-a mentinut statutul din 1928, care prevedea ca alegerea ierarhilor revenea unui Colegiu Electoral format din membrii Sfântului Sinod si ai Congresului National Bisericesc (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (45 sau 60 de membri, dintre care o treime clerici si doua treimi mireni), precum si câtiva demnitari de stat, daca erau ortodocsi. Alegerea urma sa fie confirmata de rege.
Preoti legionari
Dupa moartea lui Miron Cristea, în martie 1939, în functia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales Nicodim Munteanu. În timpul regimului antonescian, Biserica Ortodoxa s-a confruntat cu o situatie speciala, ca urmare a faptului ca multi preoti au sustinut Miscarea Legionara. La toate marile procesiuni legionare din septembrie - noiembrie 1940 au participat preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt.
Dupa eliminarea legionarilor de la putere, în ianuarie 1940, trebuia procedat la înlaturarea preotilor care facusera politica militanta. Generalul Antonescu a avut, la 11 aprilie 1941, o întâlnire cu patriarhul Nicodim si cu mitropolitii, prilej cu care conducatorul statului le-a spus: "Daca vreti ca statul sa se intereseze de biserica si sa contribuie cu mijloacele lui, atunci trebuie sa consimtiti ca statul sa aiba dreptul sa dirijeze Biserica, nu în ceea ce priveste canoanele si partea spirituala, ci sub raportul administrativ si al disciplinei de Stat"6. El cunostea situatii concrete de preoti "de o imoralitate revoltatoare", care speculau credulitatea oamenilor simpli, precum si preoti care atunci când se hirotonisesc "trebuie sa plateasca la anumiti Episcopi". Ion Antonescu conchidea: "În regimul pe care vreau sa-l întronez, în drumul cel nou pe care vrem sa mergem de aici înainte, trebuie sa terminam cu aceste obiceiuri".
Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit participarea României la razboiul din Est, pentru eliberarea Basarabiei si Nordului Bucovinei. Din iulie 1941, numerosi preoti, mai ales din Moldova si din Muntenia, si-au luat în primire parohiile din provinciile eliberate, precum si în Transilvania, contribuind la reconstructia bisericilor, oficiind slujbe religioase (botez, cununie, înmormântare etc).
Biserica Ortodoxa Româna a sustinut razboiul împotriva "comunismului ateu", justificând prezenta armatei române pe teritoriul Uniunii Sovietice. A oficiat slujbe pentru cei cazuti pe front, precum si pentru cei ucisi în timpul bombardamentelor engleze si americane din 1943 - 1944.
Biserica ortodoxa, o organizatie unitara, sub controlul statului
Dupa 23 august 1944, s-a revenit la Constitutia din martie 1923, care, la articolul 22, prevedea: "Libertatea constiintei este absoluta. Statul garanteaza tuturor cultelor deopotriva libertate si protectie, întrucât exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare a Statului.
Biserica crestina ortodoxa, precum si cea greco-catolica sunt biserici românesti.
Biserica Ortodoxa Româna, fiind religia marii majoritati a românilor, este biserica dominanta în statul român, iar cea greco-catolica are întâietate fata de celelalte culte.
Biserica Ortodoxa Româna este neatârnata si ramâne neatârnata de orice chiriachie straina, pastrându-si însa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului în privinta dogmelor.
În tot Regatul României, Biserica crestina ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor constitutive, clerici si mireni.
O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica va reglementa, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, functionale si epitropesti.
Chestiunile sprirituale si canonice ale Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferite culte si stat se vor stabili prin lege".
În 1945, Biserica Ortodoxa Româna avea urmatoarea organizare:
Din august 1940, ca urmare a împartirii Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena, Biserica Greco-Catolica nu avea un Mitropolit. Alegerile au avut loc abia în primavara anului 1946; a fost preferat Alexandru Rusu, considerat un "intransigent", fata de Iuliu Hossu, episcopul de Cluj - Gherla, care era prea diplomat si flexibil. Rusu era un apropiat al lui Iuliu Maniu, iar guvernul Groza a refuzat sa confirme numirea sa, astfel ca Mitropolia a ramas în continuare vacanta.
În fruntea Episcopiei Blajului s-a aflat Alexandru Nicolescu, din 1936 pâna la 5 iunie 1941, când a decedat. Au urmat doi administratori "apostolici": Valeriu Traian Frentiu al Oradei, instalat la 6 septembrie 1941, pâna în 1946, când i-a succedat Ioan Suciu, Episcop auxiliar, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Oradea a avut în frunte pe Valeriu Traian Frentiu din 1922 pâna în octombrie 1948; Episcopia de Gherla a fost condusa de Iuliu Hossu, în perioada 1917 - 1948 (din 1930, sediul Episcopiei s-a mutat la Cluj); Episcopia Lugojului a fost pastorita de Ioan Balan, din noiembrie 1936, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Baia Mare a fost condusa de Alexandru Rusu din februarie 1931, pâna în octombrie 1948.
Celelalte culte, cu o pondere mai mica în societatea româneasca, apartineau, în principal, minoritatilor nationale. Cultul protestant evanghelic luteran german avea o Episcopie cu sediul la Sibiu. Cultul evanghelic luteran maghiar se grupa în jurul superintendentului din Cluj. Cultul protestant reformat avea o Episcopie la Cluj si o Superintendenta la Oradea. Cultul protestant unitarian avea o Episcopie la Cluj. Cultul mozaic avea în frunte un sef rabin cu sediul în Bucuresti. Cultul mahomedan avea în frunte pe muftiu, cu resedinta la Constanta.
Preoti atrasi în Blocul Partidelor Democratice
Situatia politica a multor preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt, era dificila datorita atitudinii avute în timpul guvernarii antonesciano-legionare si antonesciene. Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a facut parte din guvernul de la Viena, constituit la 24 august 1944, sub conducerea lui Horia Sima; membrii acestui guvern nu s-au putut întruni, dar asupra lui Visarion Puiu a planat acuzatia ca ar fi fost legionar. Aceeasi acuzatie viza multi alti preoti si calugari, mai ales dupa ce Conventia de armistitiu, din 12 septembrie 1944, prevedea pedepsirea elementelor fasciste, hitleriste, colaborationiste etc.
Pe de alta parte, Partidul Comunist, cunoscând influenta pe care o aveau preotii mai ales asupra taranimii, a cautat sa-i atraga de partea sa. A luat astfel fiinta Uniunea Preotilor Democrati, care a aderat la Frontul National-Democrat. Prin preotii din aceasta organizatie, PCR urmarea sa limiteze puterile Patriarhiei si ale Sfântului Sinod, sa impuna retragerea unor ierarhi în vârsta, pentru a fi promovati tineri "democrati". Pe listele Blocului Partidelor Democratice, în alegerile parlamentare din 1946 au figurat mai multi preoti, care au facut propaganda în favoarea guvernului Groza.
La rândul sau, dr. Petru Groza, care facea parte din Sfântul Sinod înca din perioada interbelica, a actionat pentru mentinerea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române.
Constitutia din aprilie 1948 prevedea la articolul 27: "Libertatea constiintei si libertatea religioasa sunt garantate de Stat".
Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber daca ritualul si practica lor nu sunt contrarii Constitutiei, securitatii publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului sub controlul Statului.
Biserica Ortodoxa Româna este autocefala si unitara
Modul de organizare si functionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege". Constitutia nu mai acorda un statut privilegiat Bisericii Ortodoxe Române, aceasta având un tratament egal cu celelalte biserici si culte. Prin noua legislatie au fost recunoscute 14 culte; între cele nerecunoscute s-au aflat cel greco-catolic, Martorii lui Iehova, unele culte neoprotestante, considerate a fi periculoase pentru ordinea de stat. Dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri, aprecia: "noi cu totii avem datoria sa veghem la linistea si pacea oamenilor pe pamânt. Aceasta este misiunea noastra, a Guvernului, încredintata noua de poporul român. Aceasta este misiunea reprezentantilor Bisericii, dupa porunca lui Hristos".
Biserica Rusa încearca sa domine
Procesul de sovietizare a României - ca si a celorlalte state din Centrul si Sud-Estul Europei, aflate sub dominatia Moscovei - s-a resimtit si în cadrul Bisericii. În acest context, Biserica Ortodoxa Rusa a început sa exercite un fel de tutela asupra celorlalte Biserici si culte în zona de influenta sovietica. În mai - iunie 1947, Patriarhul Alexei al Moscovei s-a aflat în România si a vizitat, împreuna cu Patriarhul Nicodim, numeroase manastiri si biserici din Moldova, Muntenia, Transilvania, Banat si Oltenia. În 1948 a avut loc la Moscova o conferinta a reprezentantilor Bisericilor Ortodoxe din tarile socialiste (Uniunea Sovietica, Bulgaria, România), prilej cu care Vaticanul a fost definit ca "anticrestin, deoarece el a alterat autentica ortodoxie ecumenica si duhul crestinismului în general, transformându-l în decursul secolelor într-o organizatie temporala si politica";se aprecia ca papii au fost întotdeauna de partea claselor privilegiate, neglijând pe cei slabi, oprimati si exploatati. 
Ruperea legaturilor cu Vaticanul
Pe fondul "razboiului rece", Kremlinul a decis ca bisericile din tarile socialiste sa rupa legatura cu Vaticanul. În România cel mai vizat a fost cultul greco-catolic, care trebuia pur si simplu desfiintat. Pe acest fond, la 17 iulie 1948, statul român a denuntat Concordatul cu Vaticanul, semnat în 1927 si ratificat, dupa multe discutii, în 1929. La vremea respectiva, Biserica Ortodoxa Româna, inclusiv Patriarhul Miron Cristea, s-au opus Concordatului, deoarece se creau privilegii pentru cultul greco-catolic. În 1948, nu motive de ordin religios au stat la baza atitudinii negative fata de Vatican, ci dorinta Kremlinului de a taia o punte de legatura între România si Occident. Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, afirma ca Vaticanul a urmarit prin Concordatele semnate crearea unui "cordon în jurul Uniunii Sovietice", iar acestea trebuiau denuntate, întrucât marele vecin de la Rasarit era un prieten al României si al celorlalte state din zona.
În anii '50 ai secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxa Româna s-a angrenat într-o ampla campanie împotriva Vaticanului, papa fiind prezentat ca un exponent al imperialismului, iar propagarea catolicismului ca o expresie a încercarilor Suveranului Pontif de a distruge credinta stramoseasca, ortodoxa a românilor.
Legea privind regimul general al cultelor religioase din Republica Populara Româna, adoptata la 4 august 1948, prevedea ca statul garanta tuturor cultelor libertatea de a se organiza potrivit doctrinei, canoanelor, traditiei si propriilor rânduieli. Alegerea ierarhilor Bisercii Ortodoxe Române era încredintata unui Colegiu Electoral, format din Membrii Sfântului Sinod, ai Adunarii Nationale Bisericesti (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (10 clerici si 20 de mireni), la care se adaugau decanii unor facultati de teologie si reprezentanti ai seminariilor teologice. Alegerea era confirmata de presedintele Prezidiului Marii Adunari Nationale.
Preotii - salariati de stat
Toate cultele religioase recunoscute primeau subventii de la bugetul statului. Orice credincios putea trece de la un cult la altul, pe baza unei simple declaratii, nefiind nevoie de o procedura administrativa speciala. Nici un cult religios si nici un reprezentant al unui cult nu putea întretine relatii cu alte culte religioase, institutii sau persoane oficiale din afara tarii decât cu aprobarea Ministerului Cultelor si prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. De asemenea, se prevedea ca nici un cult religios nu putea sa exercite vreo jurisdictie asupra credinciosilor statului român, referirea vizând în fond Vaticanul.
Greco-catolicii, absorbiti de Biserica Ortodoxa
În ziua de 1 octombrie 1948 a avut loc la Cluj un Congres al slujitorilor cultului greco-catolic, care împartaseau ideea "reîntregirii". Congresul s-a pronuntat pentru unirea celor doua Biserici românesti. La 19 octombrie 1948 a avut loc sedinta Sfântului Sinod, la care a participat si dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri. În cuvântul sau, acesta relata ca a avut "lungi conversatiuni cu fosti prelati ai Bisericii Unite; am pierdut zile întregi în conversatii, dar am desprins din partea unora dintre ei o oarecare întelegere". Acestia însa nu au acceptat sa rupa legaturile cu Sfântul Scaun: "Ei si-au petrecut timpul studiilor la Roma, unde li s-au luat angajamente foarte severe, cu sanctiuni drastice privitoare la fidelitatea fata de Sfântul Scaun". Primul-ministru aprecia ca Biserica stramoseasca "a fost dezintegrata prin intermedii straine venite de la Roma si de la Viena, din cu totul alte interese decât acelea ale poporului si legii noastre stramosesti". De aceea, el înregistra cu bucurie actul refacerii unitatii Bisericii nationale.
Reîntregirea Bisericii Ortodoxe, prin trecerea în rândul acesteia a Bisericii Greco-Catolice, a fost oficializata în ziua de 21 octombrie 1948. Patriarhul Justinian declara: "Noi socotim reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania un act definitiv, un act ireversibil, pentru ca el a fost savârsit în voia lui Dumnezeu si din dorinta si hotarârea întregului nostru popor, si-l socotim folositor deopotriva atât pentru unitatea noastra religioasa, cât si pentru unitatea noastra nationala".
În zilele de 26 si 27 octombrie 1948 au fost arestati toti cei sase Episcopi greco-catolici. Siguranta si apoi Securitatea sustineau ca Biserica Greco-Catolica era una dintre "citadelele reactionarismului", facea "agitatie antisovietica", îndemna "la rezistenta si nesupunere" fata de guvern.
Slujbe greco-catolice, în clandestinitate
La propunerea ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, în ziua de 1 decembrie 1948, Prezidiul Marii Adunari Nationale a adoptat decretul pentru "stabilirea situatiei de drept a fostului cult greco-catolic". Articolul 1 mentiona: "În urma revenirii comunitatilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român [...] organizatiile centrale si statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregatiile protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociatiunile, cum si oricare alte institutiuni si organizatiuni sub orice alta denumire, înceteaza". Articolul 2: "Averea mobila si imobila apartinând organizatiilor si institutiilor aratate la art. 1 prin prezentul decret, cu exceptia expresa a averii fostelor parohii, revine statului român, care le va lua în primire imediat".Se mentiona ca statul putea atribui "o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei parti componente".
Cultul greco-catolic a continuat sa existe de-a lungul celor 41 de ani de interdictie. În 1948, în România existau 1.500.000 de credinciosi greco-catolici si 1.725 lacase de cult. Papa a continuat sa numeasca înalti ierarhi ai acestui cult. Multi preoti oficiau slujbe în clandestinitate sau frecventau bisericile romano-catolice (maghiare).
În iulie 1949, Vaticanul i-a excomunicat pe comunisti. La rândul lor, oficialitatile statului român au organizat un proces împotriva "spionilor Vaticanului", în septembrie 1951. Acest proces se înscria în scenariul stalinist, pus în aplicare si în Ungaria si în Cehoslovacia.
În timp ce cultul greco-catolic era prigonit, cele apartinând minoritatilor nationale (romano-catolic, calvin, luteran, mozaic etc.) au fost tratate cu îngaduinta de statul român. Acestea si-au putut desfasura activitatea în conditii aproape normale, regimul urmarind sa nu creeze tensiuni cu caracter etnic-religios.
Politica de supravietuire
În relatia cu statul, înaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au aplicat principiul bizantin: "Sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Problema esentiala a devenit supravietuirea Bisericii în cadrul unui regim ateu, chiar cu pretul unor compromisuri.
În 1948, au survenit unele modificari la vârful ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Irineu Mihalcescu, Mitropolitul Moldovei - care, conform normelor existente în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, urma sa devina Patriarhul României - putea fi acuzat de colaborare cu regimul antonescian si ca a avut o atitudine antisovietica. Sub presiune politica, el a fost nevoit sa se pensioneze. Locotenenta Mitropoliei Moldovei a fost preluata de Justinian Marina, care, în august 1947, a fost ales Mitropolit.
Patriarhul Nicodim a murit la 28 februarie 1948, iar la 24 mai în locul ramas vacant a fost ales Justinian Marina, care a fost investit oficial si înscaunat la 6 iunie 1948. Noul Patriarh beneficia de sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si a cautat sa profite de aceasta relatie pentru a salva situatia Bisericii si mentinerea influentei ei asupra credinciosilor.
Pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian a promovat principiul sinodalitatii. La propunerea sa, Adunarea Nationala Bisericeasca a aprobat, în februarie 1950, Regulamentul pentru functionarea organelor centrale din Patriarhia Ortodoxa Româna. Cea mai înalta autoritate bisericeasca era Sfântul Sinod, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, toti Mitropolitii, Episcopii Eparhioti, toti Episcopii si Arhiereii Vicari în functiune, ca membri; hotarârile se luau cu votul majoritatii membrilor prezenti. În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod functiona Sinodul Permanent, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, Mitropolitii în functiune, ca membri si unul din cei doi Episcopi Vicari patriarhali, care îndeplinea functia de secretar21. Patriarhul Justinian declara, la 9 decembrie 1950: "Eu sunt un exponent al conducerii supreme a Bisericii noastre pravoslavnice, al Sfântului Sinod... Eu nu fac decât sa aduc la îndeplinire hotarârile Sfântului Sinod, nepornind nici un lucru fara consultarea acestui for al Bisericii noastre".
Principiul sinodalitatii
Promovând principiul sinodalitatii în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, cultivând astfel o atmosfera de solidaritate a corpului clerical, Patriarhul Justinian a actionat cu multa abilitate în climatul politic si social extrem de ostil Bisericii si religiei în general, promovat de oficialitati. El a sustinut conceptia "apostolatului social", prin care urmarea acomodarea Bisericii la noul context istoric, în relatia cu Statul. Biserica trebuia sa sustina Statul în lupta pentru pace, dreptate sociala, împotriva discriminarilor, iar preotii sa fie buni cetateni, devotati poporului român.
La rândul sau, Statul a asigurat fonduri pentru salariile clerului, ale cadrelor didactice care formau teologi, pentru restaurarea unor biserici si manastiri declarate monumente istorice si de arta. Astfel se realiza, potrivit traditiei bizantine, o cooperare între Biserica si Stat.
În 1949 existau cinci Mitropolii: a Ungro-Vlahiei, a Moldovei, a Olteniei, a Ardealului si a Banatului. Dupa cum se poate oberva, a disparut Mitropolia Bucovinei de Sud si au aparut Mitropolia Olteniei si Mitropolia Banatului.
În 1950 functionau 206 asezari monahale ortodoxe, cu 5.564 vietuitori (calugari, calugarite, frati si surori). Statul, prin Ministerul Cultelor, acorda, din bugetul sau, manastirilor si personalului monahal si de serviciu, salarii, nutriment si subventii în valoare de 26.733.168 lei.
Patriarhul Justinian, urmarit de Securitate
Noul Patriarh Justinian s-a dovedit a fi un aparator al Bisericii; el era permanent acuzat de Securitate ca a protejat si chiar încurajat elementele subversive, preoti si calugari, membri ai fostelor partide istorice, fosti legionari, antonescieni si ca a refuzat amestecul preotilor membri de partid în conducerea Bisericii.
Într-un raport al Securitatii, din iunie 1950, se preciza: "Desi lumea democratica îsi pusese mari nadejdi în buna credinta a Patriarhului Justinian, prin comportarea sa dupa alegerea ca Patriarh, a izbutit sa dezamageasca pe toti cei care l-au sprijinit. Ca Arhiereu Vicar si apoi ca Mitropolit, a fost pe linie democratica, schimbarea de front a facut-o abia dupa alegerea sa ca Patriarh. Atitudinea sa prezenta este absolut incorecta, atât din punct de vedere politic, cât si din punct de vedere material, jucând pe doua tablouri. Politic, Patriarhul prigoneste pe toti preotii care au facut si fac politica alaturi de partidele democratice [...] Îndeparteaza pe preotii atasati politicii, pentru ca regimul sa creada ca numai el este om din Biserica cu sentimente democrate [...] Uzând de pozitia importanta pe care o are, a manevrat de asa maniera încât s-au desfiintat toate organizatiile preotesti si sindicatul, pentru ca preotii sa nu poata face politica si deci sa nu aiba cui se plânge de masurile lui abuzive si despotice. Intentioneaza sa faca din preoti o masa ascultatoare numai de el, pentru ca de la adapostul masei preotesti sa poata trata cu Partidul de la egal la egal".
Scoala este despartita de biserica
Un studiu informativ al Directiei Generale a Securitatii Poporului, din 10 noiembrie 1948, aprecia ca în România existau 176 manastiri cu 5.941 de calugari. "Experienta democratiilor populare vecine, ca si experienta serviciilor noastre de Securitate au dovedit ca multe manastiri au devenit fie locuri de gazduire ale unor elemente legionare sau din rezistenta, fie depozite clandestine de munitii. Din aceasta cauza, ele constituie obiective pentru actiunile informative".Constitutia din septembrie 1952 prevedea la articolul 84: "Libertatea de constiinta este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.
Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber. Libertatea exercitarii cultelor religioase este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.
Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comuniune religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului.
Modul de organizare si functionare a cultelor religioase se reglementeaza prin lege".
În aceasta lege fundamentala se preciza clar faptul ca scoala era despartita de Biserica si nu se mai facea nici o referire expresa la Biserica Ortodoxa Româna.
Un studiu întocmit în martie 1958 de Directia de Studii a Departamentului Cultelor prezenta situatia personalului monahal al manastirilor si schiturilor ortodoxe.
Prea multi calugari
Pe aceasta baza, secretarul general al Departamentului Cultelor aprecia, într-o nota din 16 septembrie 1958, ca în discutia cu Patriarhul Justinian trebuia sa i se arate: "numarul actual al calugarilor care este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra"; "conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese - care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru". Se propuneau mai multe masuri, între care: "Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare; sa se excluda din monahism toti calugarii care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic în comun cu calugaria. Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijinul masiv si organizat al Statului".
Patriarhul Justinian a evitat luarea unor asemenea masuri si a initiat un amplu program de activitati lucrative, astfel încât solicitarea de noi fonduri din partea Statului sa fie redusa. S-au înfiintat si s-au extins atelierele de tesut covoare, de sculptura în lemn si piatra, de pictura religioasa etc., care aduceau importante venituri lacasurilor de cult.
O atitudine mai normala fata de Vatican
Dupa retragerea trupelor sovietice, în 1958, din România si promovarea unei politici de deschidere catre Occident de catre conducerea de la Bucuresti, Biserica Ortodoxa Româna si-a diminuat atacurile la adresa Vaticanului, începând sa propage un ecumenism tot mai larg. În 1961, Biserica Ortodoxa Româna a aderat la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iar în anii '70 a participat la marile conferinte internationale - Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace si la mai multe dialoguri bilaterale.
Pe plan intern s-a înregistrat o anumita relaxare ideologica, atacurile împotriva Bisericii s-au diminuat, propaganda ateista a devenit mai putin agresiva. Constitutia din august 1965 prevedea la articolul 30:"Libertatea constiintei este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România. Oricine este liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Libertatea exercitarii cultului religios este garantata. Cultele religioase se organizeaza si functioneaza în mod liber. Modul de organizare si functionare a cultelor religioase este reglementat prin lege. Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine alte institutii de învatamânt decât scoli speciale pentru pregatirea personalului de cult". 
Asadar, într-un articol consacrat libertatii de constiinta se înscria ideea ca oricine era liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Celelalte prevederi erau similare cu cele prevazute în Constitutia din 1952.
Ceausescu, în vizita la Papa
Constatând evolutiile pozitive din România, de dupa 1964, Sfântul Scaun si-a manifestat dorinta de a stabili legaturi cu Statul român, considerând ca aceasta era calea pentru ameliorarea situatiei cultului romano-catolic si greco-catolic din România. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a raspuns acestor semnale si, într-un fel, a pregatit vizita pe care Nicolae Ceausescu a facut-o la Vatican si primirea sa de catre papa Paul al VI-lea, la 26 mai 1973. Astfel, Ceausescu a fost cel dintâi sef de stat dintr-o tara ortodoxa care a fost primit de Papa, liderul suprem al catolicilor din întreaga lume.
Justinian Marina a murit la 26 martie 1977, în locul sau fiind ales Patriarh Iustin Moisescu; acesta a fost înscaunat la 19 iunie 1977. Moisescu a continuat politica predecesorului sau, urmarind sa capteze bunavointa Statului pentru Biserica Ortodoxa Româna. Astfel s-a ajuns ca manastirile din Nordul Moldovei sa fie declarate monumente protejate de UNESCO; cu fonduri din partea Statului si de la UNESCO, acestea au cunoscut un amplu proces de restaurare; s-au refacut numeroase biserici, între care Bistrita - Neamt, Bistrita - Vâlcea, Cozia, Biserica Neagra - Brasov etc.
Activitatea pe plan international a Bisericii Ortodoxe Române s-a intensificat, reprezentantii acesteia participând activ la mari adunari ecumenice, cum a fost cea de la Vancouver (Canada) din 1983.
Reprezentantii cultelor - membrii în F.D.U.S.
Dupa moartea lui Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, în functia de Patriarh a fost ales Teoctist Arapasu, la 9 noiembrie; el a fost înscaunat la 16 noiembrie 1986. Teoctist s-a inspirat la rândul sau din politica lui Justinian si a urmarit întarirea rolului Sfântului Sinod, ca organ de conducere al Bisericii Ortodoxe Române.
Deteriorarea situatiei economice a tarii, exacerbarea cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu, megalomania conducatorului statului au influentat puternic climatul de desfasurare a activitatii cultelor religioase. Sefii acestora elogiau "politica înteleapta" promovata de Nicolae Ceausescu, îi trimiteau telegrame de felicitare cu diverse ocazii (inclusiv a zilei sale de nastere). Rabinul-sef Moses Rosen îndeplinea misiuni cvasioficiale din partea lui Ceausescu, în principal pentru ca România sa obtina clauza natiunii celei mai favorizate din partea SUA. Reprezentantii cultelor religioase faceau parte din Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste, aveau reprezentanti în Marea Adunare Nationala, semnau diverse apeluri ale conducerii Statului pentru pace, dezarmare etc.
Actiunea de sistematizare a oraselor a vizat si distrugerea mai multor biserici din întreaga tara. Pentru a da doar un singur exemplu, construirea noului centru civic din Bucuresti, având în centru Casa Poporului, a avut ca rezultat darâmarea unor locasuri de cult din zona Uranus. La rândul ei, biserica Mihai Voda a fost translatata de la locul pe care fusese ctitorita de Mihai Viteazul, ajungând - pâna la urma - în curtea interioara a unor blocuri de locuinte.
Cultul greco-catolic ramâne în afara legii
Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a cautat sa evite asemenea distrugeri prin interventii pe lânga diversi detinatori ai unor functii de raspundere, inclusiv pe lânga Nicolae Ceausescu. Dar ea nu s-a angajat într-un protest public, asa cum au facut-o unii intelectuali, ale caror scrisori au fost citite la posturile de radio "Europa Libera" si "Vocea Americii", facând astfel cunoscute lumii întregi actele de distrugere promovate de regimul de la Bucuresti. Aceasta atitudine a conducerii Bisericii Ortodoxe Române avea sa fie speculata dupa 1989 de anumite grupuri de interese, care urmareau sa culpabilizeze întreaga Biserica si pe toti credinciosii ortodocsi, lovind astfel în fibra nationala a covârsitoarei majoritati a poporului român.
Clerul greco-catolic a continuat sa fie activ, cautând sa obtina recunoasterea cultului respectiv de catre Statul român. Episcopul Alexandru Todea, episcopul Ion Ploscaru si Vicarii Vasile Hossu, Tetulian Langa si Lucian Muresan au trimis lui Nicolae Ceausescu, la 13 octombrie 1989, un memoriu, în care-i cereau sa binevoiasca "a legaliza cultul acestei institutii [a Bisericii Române Unite]". Se invoca o teza anuntata pentru Congresul al XIV-lea al PCR si anume: "Înfaptuirea deplinei egalitati în drepturi a tuturor cetatenilor români", precum si textul Constitutiei, care prevedea ca libertatea constiintei "este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România"32. Nici acest demers nu a avut succes, cultul greco-catolic ramânând practic singurul interzis în perioada 1948 - 1989. Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989, acesta a fost recunoscut, iar legaturile cu Vaticanul au fost restabilite.

vineri, 5 iulie 2013

„Demisia” istorică de la Vatican

Papa, învins de intrigile cardinalilor


Decizia lui Benedict al XVI-lea de a renunţa la pontifi cat a dat naştere unor speculaţii legate de motivaţia Sfântului Părinte, presa vorbind de comploturi în spatele scenei

Anunţul suprinzător făcut de Suveranul Pontif ar putea fi rezultatul mai multor factori, printre care eşecul reformării aparatului administrativ al Vaticanului şi un raport secret, elaborat de trei cardinali, după scandalul „Vatileaks”. „Benedict al XVIlea a ajuns la o concluzie amară: pleacă el, se schimbă el. Este un sacrificiu extrem, traumatic, al unui pontif intelectual, învins de un aparat administrativ prea acaparat de putere şi prea autoreferenţial pentru a fi reformat.
Papa Benedict a încercat o emancipare a Papalităţii şi a Bisericii Catolice, însă a devenit o victimă”, scrie, într-un editorial, expertul Corriere della Sera Massimo Franco.
„Este vorba despre revolta unui Sfânt Părinte faţă de o derivă a unei Biserici-instituţie, care în ultimii ani a trecut de la statutul de „maestru al vieţii” la cel de „păcătos”. O lungă serie de conflicte, manevre, trădări sub cupola Catedralei San Pietro”, notează editorialistul.
Publicaţia italiană vorbeşte şi despre un presupus „raport secret”, elaborat de trei cardinali şi prezentat în urmă cu câteva zile, pe tema scandalului difuzării de informaţii confidenţiale de către fostul majordom papal Paolo Gabriele. Evenimentele din ultimul an, inclusiv scandalul scurgerilor de informaţii, ar fi fost o manevră a Suveranului Pontif pentru limitarea puterii secretarului de Stat Tarcisio Bertone, şeful aparatului politic şi diplomatic al Vaticanului. Bertone ar fi fost de fapt obiectivul central al scandalului „Vatileaks”.Papa a numit şase cardinali non-europeni, pentru a scădea influenţa lui Bertone, care susţine numirea unui Papă italian.
Ţapul ispăşitor
Mulţi dintre cardinalii care- l înconjoară pe Benedict al XVI-lea nu-şi dau seama că de fapt nu el este problema, el e doar un indicator al problemelor Vaticanului. Iar faptul că el este pe post de ţap ispăşitor nu va duce la rezolvarea dificultăţilor, comenta presa de la Roma.După 28 februarie se va vedea ce a însemnat renunţarea la pontificat, după 600 de ani. Cel puţin Josef Ratzinger a avut curajul să vadă „logica” trecutului şi să nu o accepte, dar depinde cine şi cât va înţelege din acest gest, spun analiştii.
  • Presa italiană: Papa a suferit în urmă cu trei luni o operaţie de înlocuire a stimulatorului cardiac .  de Simona Mătieş 

Benedict al XVI-lea între presiuni şi profeţii
 
 „Demisia” istorică, în 28 februarie 2013, a Papei Benedict al XVI-lea de la conducerea Bisericii Catolice a consternat întreaga lume catolică, surprinzând chiar şi Vaticanul, după spusele purtătorului său de cuvânt, Federico Lombardi, mai ales că istoria papalităţii menţionează doar un singur caz de acest gen, cel al papei Grigore al XII-lea, care a renunţat la Scaunul Sfântului Petru în anul 1415. Oficial, decizia papală a fost luată în „deplină libertate”, din motive de sănătate. Totuşi, niciun alt Papă nu a luat o astfel de decizie, nici măcar Ioan Paul al II-lea, care era bolnav de cancer, osteoporoză şi Parkinson. Benedict al XVI-lea este, oare, mai grav bolnav decât predecesorul său? Unul dintre medicii săi, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, a declarat presei că fostul Papă nu suferea de afecţiuni grave, care i-ar fi putut pune viaţa în pericol. Să fie, cu adevărat, starea de sănătate cea care l-a determinat pe Papă să „demisioneze”? Ultima perioadă în care acesta a ocupat scaunul papal a fost deosebit de penibilă.
La începutul acestui an, timp de 39 de zile, Vaticanul a fost victima unui boicot bancar fără precedent, fiind deconectat de la reţeaua bancară internă şi internaţională. Practic toate terminalele din oraşul papal au fost inutilizabile, fapt ce a cauzat prejudicii în valoare de 1.170.000 euro! Curios, a doua zi după anunţul cu demisia Papei Benedict al XVI-lea, pe 12 februarie, boicotul bancar s-a încheiat şi totul a revenit la normal, fapt ce ne face să credem că demisia a fost mai degrabă consecinţa unui război ascuns decât urmarea unor probleme de sănătate.
Unele surse din Vatican vorbesc despre implicarea în demisia Papei a Secretarului de Stat al Vaticanului, Tarcisio Bertone, suspectat în trecut că ar fi ascuns conturile Curiei de autorităţile italiene. Într-adevăr, conform unei declaraţii oficiale a Biroului Central din Bruxelles, al Tribunalului Internaţional pentru Infracţiuni ale Statului şi ale Bisericii (ITCCS), Papa a fost nevoit să demisioneze ca urmare a unui mandat de arestare ce urma să fie emis pe numele său de către un anumit guvern european (nespecificat, din motive lesne de înţeles) pentru crime împotriva umanităţii şi punerea la cale a unei conspiraţii criminale şi a unui ordin de sechestrare a proprietăţilor şi bunurilor ce aparţin Vaticanului. Sunt bine cunoscute, şi nu puţine la număr, scandalurile ce au avut în prim-plan abuzurile sexuale săvârşite de clerici catolici din mai multe ţări asupra unor copii şi muşamalizarea acestora, ce a fost orchestrată şi susţinută de fostul papă Benedict al XVI-lea.
Ca urmare a abdicării Papei Benedict, Oficiul Central din Bruxelles al ITCCS a ţinut să facă următoarele precizări:
„1. La data de 1 februarie 2013, în baza dovezilor furnizate de către Curtea noastră afiliată, Oficiul nostru a încheiat un acord cu reprezentanţi ai unei naţiuni europene şi instanţele sale pentru a emite un mandat de arestare împotriva lui Joseph Ratzinger, alias Papa Benedict, pentru crime împotriva umanităţii şi plănuirea unei conspiraţii criminale. 
2. Mandatul de arestare va fi trimis biroului «Sfântului Scaun» de la Vatican, vineri 15 februarie 2013. Acesta permite naţiunii în cauză să-l reţină pe Ratzinger ca suspect de crimă, dacă el intră pe teritoriul său suveran. 
3. O notă diplomatică a fost emisă de către guvernul naţiunii respective Secretarului de Stat al Vaticanului, cardinalul Tarcisio Bertone, luni 4 februarie 2013, informându-l pe acesta despre mandatul de arestare iminent şi invitându-l să se conformeze cu această decizie. Cardinalul Bertone nu a trimis niciun răspuns la această notă, însă şase zile mai târziu, Papa Benedict a demisionat. 
4. Acordul dintre Tribunalul nostru şi naţiunea în cauză a inclus emiterea unei dispoziţii secundare de drept de gaj comercial, prin intermediul instanţelor juridice ale naţiunii respective, împotriva proprietăţiilor şi bunurilor Bisericii Romano-Catolice, începând cu prima zi de Paşti, duminică, 31 martie 2013. Acest drept de gaj urmează să fie însoţit de o iniţiativă publică şi globală, numită «Campania de Recuperare a Paştelui», prin care proprietatea Bisericii Catolice urmează să fie ocupată şi revendicată de către cetăţeni sub forma activelor publice, această măsură fiind executată în conformitate cu legile internaţionale şi Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
5. Este decizia Tribunalului şi a guvernului naţiunii respective de a proceda la arestarea lui Joseph Ratzinger după părăsirea Biroului Pontifical, sub învinuirea de crime împotriva umanităţii şi conspiraţie criminală.
6. Aceasta este decizia noastră de a continua cu punerea sub acuzare şi arestarea succesorului lui Joseph Ratzinger în baza aceloraşi acuzaţii, şi cu aplicarea măsurii comerciale şi a «Campaniei de Recuperare a Paştelui» împotriva Bisericii Romano-Catolice, aşa cum a fost planificat.”
Merită să menţionăm că ITCCS a judecat şi condamnat un număr de 30 de oficiali ai Bisericii Catolice, printre care şi actualul Papă Francisc I, Arhiepiscopul din Durban, Africa de Sud, Wilfrid Napier, care a declarat public că molestarea sexuală a copiilor nu este o crimă (şi care, în treacăt fie spus, l-a ales pe actualul Papă), primul ministru canadian Stephen Harper, George W. Bush, Donald Rumsfeld, Tony Blair şi Regina Elisabeta a Marii Britanii, pentru crime împotriva umanităţii.



În plus, presa italiană a scos la iveală existenţa unui raport secret despre un lobby gay la Vatican, fapt care ar fi precipitat „demisia” lui Benedict la XVI-lea. Se pare că „demisia” sa surpriză coincide, de fapt, cu predarea unui dosar compus din „două volume de aproape 300 de pagini”, realizat de trei cardinali însărcinaţi cu examinarea afacerii Vatileaks. Conform publicaţiei La Republica, acest faimos raport, predat de Joseph Ratzinger pe 17 decembrie, scoate la lumină, printre altele, existenţa unei reţele în cadrul Guvernului central al Bisericii Catolice, ai cărei membri ar fi fost „uniţi de orientarea lor sexuală”. Se pare că anumiţi cardinali ar fi fost supuşi şantajului exercitat de persoane „din exteriorul” Vaticanului, cu care aceştia ar fi avut relaţii homosexuale, relatează cotidianul.  
Unul dintre autorii raportului, cardinalul spaniol Julian Herranz, i-ar fi înmânat pentru prima oară pe 9 octombrie lui Benedict al XVI-lea dosarul „cel mai scabros”, pronunţând „pentru prima dată cuvântul  homosexualitate în apartamentul pontifical”. Două zile mai târziu, într-un discurs improvizat, Benedict al XVI-lea evoca, într-o formă metaforică, „peştii răi” care au fost prinşi în plasa Bisericii. Potrivit cotidianului italian, nu este vorba de o coincidenţă. După povestea cu Vatileaks, există un nou iz de scandal care planează asupra micului Stat. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a reacţionat etichetând drept fanteziste sau false mai multe puncte din respectivul articol, dar a precizat faptul că „nu vor exista nici dezminţiri, nici comentarii și nici confirmări” asupra „afirmaţiilor şi opiniilor” difuzate de presă. Putem să ne întrebăm: dacă nu există dezminţiri, aceasta înseamnă că informaţiile sunt adevărate?
„Demisia” Papei este, fără dar și poate, mai mult decât dubioasă, în contextul în care, de 600 de ani încoace, niciun Papă nu a mai demisionat vreodată. Este cât se poate de evident faptul că Papa a fost forțat de împrejurări să renunțe la scaunul pontifical. De altfel, informațiile publicate în cotidianul La Republica confirmă cu prisosință aceasta.
Aşa cum au evidenţiat ştirile din mass-media, la doar câteva ore după ce Papa Benedict al XVI-lea a uluit lumea, anunţând la 11 februarie 2013 că va demisiona la sfârşitul lunii, din ceruri a scăpărat de două ori lumina orbitoare a unor fulgere teribile, care au lovit paratrăsnetul din vârful crucii albe a Bazilicii Sfântului Petru, în timpul furtunii care se dezlănțuise asupra Romei în acea zi. Mulţi comentatori consideră fulgerele ca fiind manifestări providențiale ale mâniei dumnezeiești, stârnite de perversiunile şi actele profund anticreştine care se desfășoară chiar în sânul Vaticanului, acte care au fost evidenţiate în mod repetat, de mai bine de o sută de ani, de către câţiva sfinţi faimoşi. De altfel, cu toţii cunoaştem semnificaţia fulgerelor în simbolismul universal: acestea erau însemnul puterii dumnezeieşti şi erau folosite pentru pedepsirea fărădelegilor şi reinstaurarea justiţiei divine. Astfel, Zeus, în religia greacă, şi Jupiter, în religia romană, erau reprezentaţi purtând un mănunchi de fulgere în mână. Şi sfântul Ilie este numit, în creştinism, „Ilie cel cu fulgere şi trăsnete”.
Chiar dacă privim evenimentul dintr-un punct de vedere strict ştiinţific, realizăm cu uşurinţă că numai un naiv ar putea crede că cele două trăsnete au fost doar o „pură întâmplare”. Orice om care are noţiuni elementare de probabilităţi matematice îşi poate da seama că probabilitatea ca o furtună să se abată asupra Romei chiar în intervalul de câteva ore în care s-a produs evenimentul „demisiei” şi ca, simultan, Bazilica Sfântul Petru să fie fulgerată, la un interval extrem de scurt, de două ori consecutiv, chiar imediat după anunţarea „demisiei” Papei, tinde spre zero. În plus, probabilitatea ca cineva să reuşească să surprindă, exact atunci, pe peliculă fotografică unul dintre fulgere tinde, de asemenea, spre zero, făcând ca evenimentul să fie demn de… Zona Crepusculară. De altfel, tocmai faptul că probabilitatea aceasta este extrem de mică a făcut ca mulţi să creadă chiar că fotografia este trucată! Din această cauză, în articolele publicate de mai multe ziare a fost citată opinia unor specialişti în artă fotografică ce au analizat fotografia care au confirmat în final că ea este autentică! În aceste condiţii, este foarte limpede pentru orice om inteligent că doar o sincronicitate divină putea face ca toate acestea să se petreacă simultan.
Iată ce a declarat pentru publicaţia Daily Mirror fotograful agenţiei France Presse, Filippo Monteforte: „Am realizat instantaneul din Piaţa Sfântul Petru fiind adăpostit între coloane. Era foarte frig şi ploaia cădea în rafale. Când a început furtuna, nu ştiu de ce, mi-a trecut prin minte gândul că un trăsnet va lovi paratrăsnetul din vârful crucii, aşa că mi-am pregătit aparatul ca să fac fotografia exact la momentul potrivit.” Filippo a aşteptat acest moment două ore. Şi evenimentul s-a petrecut, chiar de două ori. „Primul fulger a fost uriaş şi a iluminat cu putere cerul, dar din nefericire l-am ratat. Am avut mai mult noroc a doua oară, şi am reuşit să prind câteva instantanee cu domul iluminat de fulger”, a mai spus Filippo. Dar sincronicităţile nu se opresc aici. Orologiul care apare în stânga sus într-una dintre fotografiile realizate de Filippo indică ora 5:55 PM!
Răsfoind istoria papalităţii şi cercetând unele aspecte care sunt inexplicabile, descoperim că strania „demisie” a Papei Benedict nu este un caz singular. Au mai existat evenimente care au trezit bănuiala că destinele Bisericii Catolice sunt controlate de o mână de oameni influenţi, care nu au nicio legătură cu preceptele creştine propovăduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cazul Papei Ioan Paul I este edificator în acest sens: pontificatul lui a durat doar 33 de zile, număr cu profunde semnificaţii pentru secta satanică a Francmasoneriei, adânc infiltrată în Vatican.
Acesta a fost unul dintre cele mai scurte pontificate din istoria Bisericii Catolice. În faţa credincioşilor, oficialii Bisericii au anunţat drept cauză a morţii sale subite infarctul miocardic (stop cardiac), însă există multe aspecte neelucidate încă, ce ridică mari semne de întrebare în privinţa cauzei declarate a morţii Papei Ioan Paul I.
Pe numele său adevărat Albino Luciani, Ioan Paul I era descris ca fiind o fiinţă sinceră, deschisă şi umilă, care nu aspira la scaunul papal. Credea cu toată tăria în unitatea credinţelor religioase şi în reducerea averii Bisericii. După moartea Papei Paul al VI-lea, Luciani a fost ales în cea de-a doua zi a Conclavului din 1978. A refuzat să poarte tiara papală şi nu a acceptat să fie plimbat în scaunul papal. Intenţia sa declarată a fost să revizuiască poziţia Bisericii faţă de contracepţie, să desfiinţeze Banca Vaticanului şi să demită cardinalii care se înrolaseră în rândurile grupării malefice a Francmasoneriei mondiale, intenţie pe care a început să o pună în practică imediat ce a urcat în scaunul papal. În acest scop el hotărâse, conform colaboratorilor săi apropiaţi, să facă unele demiteri, îndepărtându-i din funcţiile lor pe cei acuzaţi de operaţiuni financiare ilicite şi acţiuni reprobabile. Toate acestea constituie motivele uciderii sale, susţine scriitorul David Yallop, care a făcut o anchetă amănunţită în acest caz, ce a fost publicată în cartea În Numele Domnului: o investigaţie despre asasinarea Papei Ioan Paul I.
Yallop afirmă că Papa a fost asasinat prin otrăvire cu digitalis. El lua medicamente pentru hipotensiune, astfel încât chiar şi o jumătate de linguriţă de digitalis îi putea fi fatală. Nu se ştie cine i-a strecurat otrava în medicamentul lichid Effortil pe care-l lua zilnic. Cert este că există multe afirmaţii contradictorii în legătură cu moartea sa. Raportul iniţial al cardinalului Villot spunea că Sfântul Părinte a fost găsit mort de Sora Vincenzia şi nu de un secretar. Într-un raport se spunea că a fost găsit mort în baie, în timp ce altul afirma că se afla la biroul din dormitorul său. Nici măcar ora la care a fost găsit nu este clară: 4:30 sau 5:30, dimineaţa. Estimările oficiale susţineau că ar fi murit la ora 23:00, pe 28 septembrie. Şi mai straniu, nu s-a făcut nicio autopsie, iar trupul Papei a fost incinerat, în ciuda unor reguli stricte care interziceau aceasta.
În faţa credincioşilor, cardinalul Villot a afirmat că a fost un accident tragic, afirmaţie lipsită de respect, ce insinuează în mod voalat posibilitatea sinuciderii. O asemenea ipoteză defăimătoare şi total inacceptabilă nu putea veni decât din partea unui francmason, pentru că, într-adevăr, cardinalul Villot era Mare Maestru Mason.
Despre uneltirile şi implicarea Francmasoneriei în Cetatea Vaticanului sunt multe de spus, iar despre vremurile din urmă, cele premergătoare Apocalipsei, s-au scris tomuri întregi. În acest sens, nu putem să nu remarcăm faptul că abdicarea lui Benedict a lăsat scaunul papal liber pentru următorul Papă, ultimul înainte de sosirea acestor vremuri de restrişte, cel care, în lista Sfântului Malachia poartă numele de Petru Romanul. Conform profeţiei acestui sfânt irlandez: „În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.” Aşadar, în timpul pontificatului acestui ultim papă, Roma şi Biserica sa îşi vor afla sfârşitul. Sintagma „Judecătorul cel de temut” este în general interpretată ca o referire la Ziua Judecăţii de Apoi.
Sfântul Malachia (1094-1148) a fost un mistic irlandez, despre care se spune că levita şi că avea darul vindecării şi al clarviziunii. În anul 1139, aflându-se în piaţa Sf. Petru din Vatican, unde aştepta să fie primit de Papă, Malachia a fost răpit în duh, timp în care el a avut revelaţia succesiunii papilor la scaunul pontifical, începând cu Celestin al II-lea, ce urma să fie ales în 1143, şi încheind cu cel de-al 111-lea Papă, care nu este altul decât Benedict al XVI-lea. În final, profeţiile Sfântului Malachia conţin unele referiri la ultimul Papă, cel de-al 112-lea, numit Petru Romanul. Unele surse sunt de părere însă că această adăugire a fost făcută mai târziu.
Sfântul Malachia a redactat viziunea pe care a avut-o într-o lucrare pe care a intitulat-o „Profeţie despre suveranii pontifi”, însă aceasta nu a devenit cunoscută decât patru secole şi jumătate mai târziu. Într-o zi a anului 1595, un preot francez din ordinul benedictin, Arnold de Wion, descoperă un manuscris îngălbenit în podul abaţiei Sfântul Benedict din Mantua, Italia. Titlul este misterios, însă numele autorului, Malachia O’Morgair, constituia el însuşi o garanţie a seriozităţii.
Cu toate acestea, în 1694 iezuitul Claude-Francois Menestrier a afirmat că acest text a fost opera unui şarlatan, al cărui scop era să favorizeze alegerea cardinalului Simoncelli de către Conclavul din 1590. Partizanii tezei lui Menestrier au observat că versetele referitoare la papii anteriori acelui conclav erau, după ei, mult mai precise decât următoarele. Totuşi, dacă admitem că este vorba de o fraudă, aceasta a eşuat, deoarece în 1590 a fost ales Papă cardinalul Sfondrati, sub numele de Grigore al XIV-lea.
Nu ne-am propus să facem aici exegeza celor 111 versete pentru a analiza autenticitatea acestei profeţii pe care noi o considerăm ca fiind incontestabilă. Amintim doar unele versete care sunt foarte sugestive. Astfel, Papa Benedict al XV-lea, cel care a ocupat scaunul pontifical în timpul Primului Război Mondial şi al epidemiei de gripă spaniolă care a devastat Europa, a fost caracterizat prin cuvintele: „religio depopulata” (religia depopulată).
Ioan Paul I (1978-1978): „De medietate Lunae” (Al semilunii). Naşterea, hirotonisirea sacerdotală şi episcopală a acestui papă au avut în timpul pătrarelor lunare.
De labore solis” (Munca Soarelui) au fost cuvintele pe care Sfântul Malachia le-a asociat papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005). Naşterea şi moartea acestuia au fost marcate de eclipse solare.
Papa Benedict al XVI-lea este caracterizat prin „De gloria olivae” (gloria măslinului). Versetul se referă probabil la ordinul călugărilor benedictini, care a avut o ramură numită „Olivetani”. Nu este exclusă asocierea fostului Papă cu religia iudaică ori cu poporul evreu, al cărui simbol este ramura de măslin. Este interesant de observat că Papa Benedict al XVI-lea este evreu de neam, conform criteriilor iudaismului, deoarece bunica sa pe linie maternă, Elisabeth Tauber, era evreică. Să ne amintim numeroasele eforturi ale Papei demisionar de a se apropia de comunitatea evreiască, mergând până la a asocia, cu aceeaşi dezaprobare, antisemitismul cu antiiudaismul, în discursul său de la sinagoga din Roma, ţinut în data de 17 ianuarie 2010.
Aşadar, cine este noul Papă, cel care, după ce a fost ales ca Vicar al lui Hristos, şi-a luat numele de Francisc I? Pe numele său adevărat Jorge Mario Bergoglio, actualul Papă vine din Argentina şi poartă veşmintele ordinului iezuit, fiind de aceea, după unii jurnalişti, candidatul perfect pentru împlinirea profeţiei Sfântului Malachia. Se ştie că acest ordin a fost creat în mod special în secolul al XVI-lea pentru a distruge Protestantismul în anii Reformei şi mult timp după aceea, fiind de multe ori asociat cu treburile „murdare” ale Bisericii Catolice.
Escatologul Tom Horn, coautor (împreună cu Chris Putman) al cărţii Petrus Romanus: The Final Pope is Here (Petru Romanul: Ultimul Papă a sosit), a prezis demisia papei Benedict al XVI-lea şi a afirmat că numirea lui Jorge Mario Bergoglio în funcţia de Pontif este o „împlinire fantastică a profeţiei”, adăugând că „apartenenţa sa la ordinul iezuiţilor este un aspect foarte important”.
Temându-se de împlinirea profeţiei, ce este bine-cunoscută la Vatican, cardinalii electori s-au străduit să evite alegerea candidaţilor la scaunul pontifical ce purtau numele Sfântului Petru. Astfel, doi dintre favoriţii la această funcţie care au fost „dezavantajaţi” din acest motiv au fost cardinalii Peter Kodwo Appiah Turkson din Ghana, Africa, care era favoritul numărul 1 în cursa alegerilor, şi Tarcisio Pietro Evasio Bertone, Secretarul de Stat şi numărul 2 în ierarhia puterii de la Vatican.
Cu toate acestea, unii autori susţin că, în ciuda prudenţei cardinalilor electori, profeţia s-a împlinit, iar sintagma „Petrus Romanus” i se potriveşte actualului Papă. În orice caz, el este italian prin naştere, deci „roman”, şi în plus, fiind membru al ordinului iezuit, care este condus de la Roma, este încă o dată „roman”. Se mai speculează că ar exista un verset pierdut al profeţiei lui Malachia, în care era anunţat un Papă numit simbolic „caput nigrum”, „Papă negru”. Francisc I este iezuit, iar aceştia poartă robe negre. În plus, ca iezuit, el este în mod direct subordonat Superiorului General al ordinului, care este numit „Papa negru”, şi prin urmare poate fi doar un „om de paie” al acestuia. O profeţie din secolul al XIII-lea a lui Werdin d’Orante vorbeşte atât de „Papa cel negru”, cât şi de „Papa cel alb”, care vor administra treburile Bisericii în vremurile din urmă.
Sfântul Francisc de Assisi a profeţit în secolul al XIII-lea: „Va exista un Papă care va fi ales în mod necanonic, care va provoca o mare schismă. Se vor predica diferite idei care îi vor face pe mulţi, chiar şi pe călugării din diferite ordine religioase, să se îndoiască şi chiar să se alăture ereticilor care vor face ca ordinul meu să se dezbine. Vor fi în acele vremuri aşa tulburări şi disensiuni, încât dacă acele zile nu vor fi scurtate, chiar şi cei aleşi vor putea să cadă în rătăcire.”La rândul ei, sfânta Anna-Maria Taigi a profeţit în secolul al XIX-lea că „Religia va fi persecutată, preoţii masacraţi, iar bisericile închise, dar numai pentru scurtă vreme. Sfântul Părinte va fi silit să părăsească Roma.”La începutul secolului trecut, Edgar Cayce a făcut şi el profeţia că după Benedict al XVI-lea va mai fi un singur Papă.
În ciuda aparenţei sale de om simplu şi popular, Bergoglio pare să ascundă multe secrete, ce vor ieşi fără îndoială la iveală în perioada următoare. Nu putem totuşi să trecem cu vederea faptul că asupra sa planează unele suspiciuni de colaborare cu junta argentiniană în 1976 şi de muşamalizare a unor cazuri de molestare şi ucidere a unor copii de către clerici catolici, el aflându-se pe lista ITCCS ca fiind unul dintre cei 30 de prelaţi acuzaţi pentru crime împotriva umanităţii.
Articol preluat din Programul taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2013, apărut la Editura Shambala și tipărit la tipografia Ganesha