ALTERNATIVA LA INCINERAREA

Funeralii 2.0: nici ingropare, nici incinerare

Se numeste Resomator, arata ca un soi de masina de spalat supradimensionata si foloseste o solutie chimica pentru a descompune cadavrele, iar producatorii sai sustin ca este o alternativa ecologica fata de incinerare, deoarece nu produce niciun pic de fum.
Cuva aparatului contine un amestec de apa si hidroxid de potasiu care, la temperatura de 180 grade Celsius si presiune foarte inalta, dizolva rapid (in mai putin de trei ore) tesuturile moi ale corpului.
Oasele sunt apoi macinate si transformate in pulbere.
Procesul reprezinta o alternativa la variantele clasice - ingroparea sau incinerarea - si, in viziunea producatorilor sai, rezolva multe dintre problemele actuale legate de tratamentul corpurilor dupamoarte.
O astfel de masinarie, care ar putea revolutiona industria funeraliilor, costa 300.000 lire sterline (cca. 345.000 euro), iar inventatorul sau scotian, Sandy Sullivan, care a vandut deja trei exemplare in SUA si Canada, asteapta modificarea legilor specifice pentru a-si putea comercializa inventia si in Marea Britanie. +ZOOMFuneralii 2.0: nici ingropare, nici incinerare

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT 

ALTERNATIVA ECOLOGICA LA INCINERAREA CORPURILOR UMANE

O companie scotiana a creat alternativa ecologica la incinerarea corpurilor umane, prin fierberea lor într-o substanta care le transforma în praf, relateaza The Mail on Sunday.

Procesul este "verde", pentru ca difera de incinerarea în care corpul este ars la 1.200 grade Celsius, eliminând un fum daunator. Metoda se numeste "resomation", din grecescul resoma - renasterea trupului omenesc.

Dupa ce procesul este complet, corpul decedatului este descompus în doua elemente. Primul este un lichid inofensiv care contine aminoacizi, zaharuri si saruri. Acest lichid nu contine acidul dezoxiribonucleic(ADN) si nu contine niciun fel de indicii ce ar putea duce la identificarea cadavrului. A doua componenta este fosfatul de calciu, foarte moale, fin si usor de zdrobit, transformându-se în praf care poate fi pastrat în urne de catre rude, la fel ca în cazul incinerarii.

Aproximativ o mie de trupuri au ajuns deja praf în SUA. O astfel de metoda costa în jur de 600 de dolari, la fel ca incinerarea.

Autoritatile britanice, care încurajeaza metodele alternative la înmormântarile clasice pentru ca exista o criza a spatiilor în cimitire, spun ca vor analiza si aceasta solutie.

ScienceLine.ro - august 2007

ESTE PERMIS SĂ SE SĂVÂRŞEASCĂ SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII ŞI A SOROACELOR DE POMENIRE CELOR CARE SE INCINEREAZĂ?

Problema incinerării sau cremaţiunii, adică aceea a arderii trupurilor celor morţi, în loc de a fi înmormântaţi, s-a mai pus în discuţie în Biserica noastră. În privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru şi acest fapt se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a constituit obiectul unor studii, polemici şi atitudini generate de înfiinţarea în Bucureşti a Crematoriului „Cenuşa”. Ea se pune şi astăzi, mai ales că incinerarea a devenit o practică destul de curentă în ultima vreme. Pentru a răspunde la întrebarea ridicată, socotim necesare câteva lămuriri în legătură cu practica incinerării.

Ceea ce trebuie spus mai întâi este faptul că înmormântarea, îngroparea sau înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. La vechile popoare civilizate: perşi, babilonieni şi egipteni s-a practicat înhumarea, îmbălsămarea de la egipteni fiind un privilegiu rezervat celor din familiile regale. La greci şi la romani s-a practicat la început tot înmormântarea, incinerarea fiind introdusă mult mai târziu pentru diverse categorii de cetăţeni: regi, eroi, aristocraţi şi în general, cei bogaţi. La evrei s-a practicat tot înhumarea, ca de altfel la toate popoarele semite, arderea trupurilor fiind cunoscută numai în cazuri de excepţie, ca un fel de pedeapsă maximă pentru crime îngrozitoare.

În ceea ce priveşte pe creştini, aceştia, provenind în marea lor majoritate la început dintre evrei, au practicat numai înhumarea. Ceea ce este interesant e faptul că şi creştinii care au provenit din lumea greco-romană au adoptat tot practica înhumării, înlăturând, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necreştine care, sub influenţa creştinismului, au adoptat înhumarea, înlăturând incinerarea. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început şi practică şi astăzi înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Ea corespunde mai întâi învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat. De la primele convertiri ale păgânilor la creştinism, observăm respectarea acestei practici, ceea ce înseamnă că ea avea autoritate apostolică. Mai târziu, când ritualul înmormântării a fost alcătuit de Biserică şi dezvoltat în timp, până la formele pe care le cuprinde astăzi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica înhumării, ca fiind singura acceptată şi consfinţită de tradiţia Bisericii. Nicăieri nu se pomeneşte de incinerare în practica Bisericii creştine. De aceea, Biserica n-a fost pusă vreodată să ia o hotărâre privitoare la incinerare, fiindcă aceasta nu s-a practicat în tradiţia ei. Practica unică, generalizată în Biserica creştină din epoca apostolică până astăzi, a fost înmormântarea.

Introducerea ei în viaţa Bisericii a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să-i dea un simbolism deosebit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine cu anul 1874 când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră, numărul crematoriilor s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţii. În majoritatea din acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.

În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei. Dacă ne referim la Biserica Ortodoxă Română, aceasta s-a pronunţat prin cel mai înalt for al ei, Sfântul Sinod, încă din anul 1928, în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:

1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;

2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;

3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.

Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucţiunile formulate în şedinţa din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoţilor, în scopul aplicării lor. De asemenea, a hotărât ca chestiunea incinerării să se trimită la sediul Comisiei pentru doctrină şi viaţă religioasă spre a preciza dacă în cazurile de incinerare forţată şi fără voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenţa bisericească. Hotărârea Sfântului Sinod a fost aplicată trimiţându-se tuturor eparhiilor hotărârea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicată preoţilor, cu ordinul de a lua cunoştinţă şi a se conforma. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa preoţilor şi pe alte căi, iar în ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare”.

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa, încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, încercând să lămurească şi să determine şi pe credincioşi să respecte tradiţia milenară a înhumării. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult, cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii şi de tradiţia ei veche şi venerabilă. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, nu săvârşim nici slujba Înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică, celor care se incinerează. Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate. Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Bibliografie: Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos Galaţi, 1996.

Incinerarea mortilor- intre dorinta muribundului si invatatura Bisericii

Prin incinerare intelegem reducerea in cenusa a trupului. Cuvantul “incinerare” este romanizarea cuvantului francez “incineration” si e sinonim cu neologismul “crematiune”, de la latinescul “cremare”, francezul “cremation”. Ambele cuvintele, ca termeni tehnici, stau in opozitie cu termenii “inhumare, ingropare si inmormantare”, cuvinte sinonime, care inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nici o interventie din partea omului, in acest proces natural al descompunerii lor.

Exista astazi, in randurile oamenilor “postmoderni”, cu “vederi foarte largi”, parerea si convingerea ca incinerarea este mai “estetica” decat ingroparea trupului dupa moarte. Vezi Doamne, estetica mortii este foarte importanta pentru omul modern.

Un alt motiv invocat de omul p(r)ostmodernist in favoarea incinerarii si in defavoarea inhumarii este ” nu cred ca mai conteaza ce se intampla cu trupul meu dupa moarte”, adica un paradox, de fapt. Nu ma mai intereseaza ce se intampla cu mine dupa moarte, dar vreau sa fiu incinerat. Un fel de “sunt smerit si vreau sa se stie”.

Aceste atitudini dovedesc, fireste, fie lipsa de respect fata propriul trup, fie lipsa credintei si a cunosterii invataturii de credinta ortodoxe, fie ambele. Problema serioasa apare intr-o alta situatie, din ce in ce mai frecventa din pacate, si anume: muribundul, desi a fost credincios ortodox, a mai mers si pe la biserica din cand in cand, – familia, de asemenea este crestina, ortodoxa, evlavioasa -, totusi, in preajma mortii, pe patul de suferinta, isi exprima, “cu limba de moarte” dorinta de a fi incinerat dupa moarte. Familia, desi stie ca asa ceva “nu e bine, e pacat”, totusi nu poate sa nu respecte dorinta din urma a celui raposat.

De ce oare, in ultimele clipe ale vietii, din ce in ce mai multi “credinciosi” isi doresc ca dupa moarte sa fie incinerati, nu cred ca mai trebuie analizat. Motivele pot fi multe si diverse: putinatatea credintei, necunoasterea invataturii de credinta ortodoxe, posibilele afectiuni la nivelul gandirii datorate suferintei si bolii muribundului, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitara etc. Ceea ce ne mira foarte tare este …. continuarea. Adica? Adica modul cum familia raposatului “rezolva” situatia. De cele mai multe ori, din mustrare de constiinta, familia se adreseaza preotului, cerandu-i nu parerea(!), ci sa oficieze slujba inmormantarii. In momentul in care preotul explica familiei cum stau lucrurile de fapt, ca inhumarea este binecuvantata de Biserica si nu incinerarea si ca preotul nu poate savarsi slujba de inmormantare asupra unei urne cu cenusa raposatului, se intampla incredibilul. Familia prefera incinerarea! De ce? Pentru ca asa si-a dorit raposatul. Deci, dorinta muribundului primeaza inaintea invataturii de credinta ortodoxe, deci omul primeaza inaintea lui Dumnezeu. Aici se manifesta putinatatea credintei sau necredinta.

Nu dorim sa spunem ca aceasta situatie este generala in randul credinciosilor ortodocsi, nici macar ca este predominanta sau devine un fenomen. Si totusi, sunt din ce in ce mai multe cazuri, iar problema nu trebuie evitata ci, dimpotriva, clarificata. Pentru Biserica, trupul este templu al Sfantului Duh; este biserica cea vie, in care omul este chemat sa slujeasca si sa se inchine lui Dumnezeu. Iar Sfintii care L-au slujit si s-au inchinat cu adevarat lui Dumnezeu sunt, prin moastele lor, temelia bisericilor zidite, in care slujesc credinciosii. De aceea, Biserica cinsteste ramasitele pamantesti ale Sfintilor si le pastreaza ca pe un tezaur de mult pret. Acolo unde trupul mort este considerat ramasita pamanteasca cinstita a existentei umane, este firesc ca acesta sa se cinsteasca. Acolo si ingroparea sau, mai apoi, pastrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoastem astazi ca osemintele, desi uscate, mentin vie identitatea biologica a celui mort, pe cand cenusa nu.

Dorinta disparitiei sau a pastrarii in mormant a trupului mort este direct legata de intreaga atitudine a omului fata de moarte. Cand cineva vrea sa uite de moarte, este firesc sa elimine orice are legatura cu ea sau care ii aminteste de ea. Iar la aceasta este ajutat din plin de sistemele societatii contemporane. Toate ii inlesnesc trecerea sub tacere a mortii. In acest climat este firesc sa se urmareasca si disparitia trupului omenesc mort. Ingroparea in mormant pastreaza nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar si pe cea a mortii. Pentru a pastra cineva pomenirea aceasta, fara a fi obsedat de ea, are trebuinta sa creada in biruinta asupra mortii. Crestinul crede in aceasta biruinta si asteapta invierea, care se refera la intregul lui ipostas psihosomatic. Arderea mortilor nu ataca direct dogma invierii. Ataca, insa, simtirea si etosul cultivate de aceasta dogma. Deformeaza perspectiva si asteptarea Bisericii in legatura cu omul. Astfel este atinsa si dogma, pentru ca dogma este unita organic cu etosul si viata Bisericii.

Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Dar nici cei straini de ea nu trebuie sa ii ceara sa binecuvinteze optiunile facute dupa bunul lor plac. Arderea trupului neinsufletit poate fi aleasa in mod liber, dar nu poate fi transformata intr-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Insa pozitia Bisericii fata de ea nu poate sa nu fie una negativa.

Pr. Gabriel    29 septembrie 2008 la 17:50 | Postat in provocari cotidiene