Filozofia și tehnicile yoga

 

L-ați văzut pe zeul hindus cu multe brațe și dans, arătat adesea înconjurat de foc, numit Shiva? 

Cunoscut în est ca Marele Yoghin sau Adiyogi Shiva și ca primul revelator al yoga pentru primii înțelepți hindusi, Shiva, conform cărturarului artei hinduse, „învață în tăcere unitatea sinelui cel mai profund ( atman ) cu ultimul realitate ( brahman ). ” 

Vechiul text hindus Asvara Gita - care înseamnă literal „cântecul lui Shiva” - este documentul fundamental pentru filozofia și tehnicile yoga.

Ce să mai citim? 

Planet REBOOT 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

O vedere obișnuită în gospodăriile hinduse, imaginile sau statuile lui Shiva (sau Siva) reprezintă una dintre ființele supreme hinduse care protejează, transformă și creează universul. Hindușii se referă adesea la această reprezentare specială a lui Shiva ca „ nataraja ” sau „Domnul dansului”. 

În aceste imagini, Shiva interpretează  Ananda Tandava sau „dansul fericirii”, interacțiunea simbolică a mișcării și distrugerii în care universul este creat, menținut și dizolvat. 

De ce ar dansa o zeitate? Tradiția iudeo-creștină tinde să-l descrie pe Creator ca alternativ sever sau iubitor, dar rareori ca un dansator vesel, astfel încât ideea poate părea stranie pentru occidentali la început. Dar o zeitate dansatoare, pentru hinduși, reprezintă mișcarea inerentă universului, la care suntem conectați și la care răspundem cu toții.

Cele Baha'i învățăturile descriu acest impuls spiritual, acest dans de creație, în moduri similare de bucurie. În acest pasaj din Abdu'l-Baha , fiul și succesorul lui Baha'u'llah , el descrie venirea unui nou mesager al lui Dumnezeu ca o primăvară divină când „toată creația a sărit și a dansat:”

Când Soarele Realității și-a vărsat nenorocirile nesfârșite din Punctul Răsărit al tuturor dorințelor și această lume a ființei a fost luminată cu acea lumină sacră din pol în pol, cu o intensitate atât de mare și-a aruncat razele, încât a șters întunericul stigian pentru totdeauna, după care acest pământ de praf a devenit invidia sferelor cerului și acest loc josnic a luat starea și panoplia regatului supran.

Briza blândă a sfințeniei a suflat deasupra ei, împrăștiind mirosuri dulci în străinătate; vânturile de primăvară ale cerului treceau pe lângă el, iar peste el, de la Izvorul tuturor dăruirilor, erau aeruri roditoare, care purtau har fără margini. Apoi, zorii strălucitori au crescut și au venit vesti de mare bucurie. Primăvara divină a fost aici, ridicându-și corturile în această lume contingentă, astfel încât toată creația a sărit și a dansat.

Deci, dacă întâlniți una dintre acele descrieri ale lui Shiva, este un semn bun că ați găsit un șaivit (uneori scris cu Saivite), un adept al uneia dintre cele patru tradiții majore hinduse și un adorator al Shiva. 

Priviți cu atenție și veți vedea dansatorul din imagine călcând pe un demon mic, ceea ce reprezintă ignoranța fiind zdrobită. Dansul lui Shiva este dansul și ritmul vieții și reprezintă schimbarea - distrugerea vechiului din care apare viața. Dansul poate avea multe semnificații în funcție de modul în care este interpretat. O versiune mai blândă a dansului, adesea asociată cu zeița Parvathi (soția lui Shiva și mama lui Ganesha), se numește lasya . Baha'ii, de asemenea, înțeleg că lucrarea lui Dumnezeu are loc prin cicluri spirituale sau anotimpuri care dezrădăcinează vechiul și întind noul în locul său.

Alte semne de a fi într-o casă șaivită ar fi o imagine sau o imagine a unui zeu cu pielea albă (care poate avea gâtul albastru) ținând un trident. Tridentul simbolizează atât cele trei forțe pe care oamenii trebuie să le învingă: ego-ul, faptele rele și iluzia; și trei forțe utile în acest sens: cunoaștere, voință și acțiune. Pentru Baha’i, acestea sunt și întreprinderi foarte importante. 

Alte semne că un zeu masculin ar putea fi Shiva poartă o semilună în păr, luna simbolizând ritmurile naturii; ținând un tambur în formă de clepsidră care calculează timpul; sau dacă imaginea are o cobră în jurul gâtului său, care simbolizează forța cosmică. În imaginile lui Shiva, există adesea un taur alb numit Nandi în fundal - și acesta este un indiciu despre cine reprezintă imaginea.     

Rețineți că, deși este probabil ca imaginea lui Siva (sau a oricărui zeu hindus) să fie pur și simplu un memento artistic al moștenirii spirituale a familiei, aceasta poate reprezenta și pentru ei prezența vie a acelui zeu - deci tratați imaginea cu respect. 

Odată ce știi că un hindus pe care l-ai întâlnit recent este un șaivit, atunci știi și că ei îl numesc pe Dumnezeu suprem - același popor din alte credințe îl numește doar Dumnezeu, sau Iehova, sau Allah - Siva sau Shiva. De asemenea, știți că familia probabil nu crede în manifestările pământești ale lui Shiva. Pentru șaiviți, Dumnezeu rămâne în cer, dar este și - și cel mai important - în suflet. Dacă sunt șaivați serioși, se pot apleca spre practici ascetice, deoarece acest lucru este popular în șaivism. 

De asemenea, ei pot practica yoga - ca formă de disciplină - deși hindușii din multe confesiuni practică yoga din motive de sănătate - la fel ca mulți occidentali. Șaivații vor tinde, de asemenea, să sublinieze unele scripturi hinduse asupra altora, de exemplu, se vor concentra asupra Vedelor (la fel ca toți hindușii), dar preferă Saiva Agamas și Saiva Puranas - ceea ce are sens - și favorizează utilizarea mantrei, „ Namasivaya ”. Șaivii provin cel mai probabil din sudul Indiei și Sri Lanka, dar provin și din zone din apropierea Nepalului.  

Șaivismul este adesea asociat cu practici tantrice - un termen larg care inițial însemna un război, dar se referă acum la orice practică spirituală (adesea avansată) folosită adesea de șaiviți, șakite și, de asemenea, budiști. Scopul practicilor tantrice în hinduism este de a accesa puterea lui Dumnezeu ( prana ) care curge prin toată natura - inclusiv corpurile umane. Din punct de vedere filosofic, practicile tantrice au fost menite să facă energia divină disponibilă oricui, nu doar preoților. În linii mari, există două tipuri de practici tantrice: stângaci și dreapta. Metodele dreptaci implică instrucțiuni destul de tradiționale care au legătură cu actele meditative și acțiunile pure; în timp ce metodele din stânga sunt mai heterodoxe și extreme. 

Indiferent, zeitatea hindusă Shiva reprezintă aceeași esență mistică, incognoscibilă pentru hinduși pe care Dumnezeu o face pentru credincioșii occidentali. 

Putem învăța multe despre religie din obiectele sale culturale, iar imaginile asociate budismului oferă o mitologie importantă și esențială care ne poate învăța destul de mult.  

Simbolul dominant în budism este în mod clar Buddha însuși în diferite ipostaze, de obicei așezat cu ochii parțial închiși, dar în versiunile japoneze Hotai , în picioare și râzând. Această versiune de râs, probabil modelată după un călugăr budist chinez corpulent cunoscut pentru fericirea și generozitatea sa, este totuși înțeleasă ca o reprezentare a lui Buddha. Aceste tipuri de imagini dețin lecții importante pentru noi.

Seninul Buddha meditativ arată în mod evident iluminarea spirituală ca un proces interior. Da, forțele sociale o pot promova, dar trezirea spirituală este întotdeauna o întreprindere psihologică individuală. Astfel poate fi accesat de oricine, iar imaginea lui Buddha arată cum: prin simpla ședere, detașarea de distrageri și atenția la ceea ce este deja în noi - împărăția lui Dumnezeu, sursa tuturor ființelor, goală de orice altceva am putea adăuga la el.   

Această atenție budistă, atât de frumos surprinsă în imaginea lui Buddha meditativ, ne arată legătura noastră cu o forță extrem de puternică și sursă de înțelepciune și compasiune, dacă devenim conștienți de aceasta. 

Buddha care râde are, de asemenea, o lecție importantă de învățat: că există fericirea - natura Buddha - ascunsă în toate, care așteaptă să fie dezvăluită. Toată creația este sfântă și mai mult decât pare - necesită doar percepția noastră pentru ao vedea. 

Aceste două imagini și variantele lor modelează pentru noi cât de aproape este lumea eternă, cât de ușor este de atins, cât de mult are de oferit și cum suntem conectați la ea. Acestea sunt recunoașteri profunde, ușor de acceptat pentru oamenii cu minte corectă și un motiv pentru care contribuțiile budismului la civilizația spirituală, atât în ​​est, cât și în vest, nu pot fi anulate.  

Avem nevoie de mesajul lui Buddha.

Dar mesajul lui Buddha nu este în opoziție cu mesajul crucii, nici Coranul, nici Biblia ebraică, nici miezul scripturii hinduse. Toate sunt încercări de salvare a oamenilor de la distrugere socială și de sine. Este adevărat că nu putem servi diferiți stăpâni și să rămânem sănătoși - dar dacă acești stăpâni reflectă o voință comună, nu există niciun conflict. 

Principiile unității și unității din credința Baha'i spun că putem învăța de la toate religiile, să le acceptăm profeții și învățăturile ca parte a unui singur plan divin și, astfel, să ne bucurăm de o înțelegere îmbogățită a lucrărilor lui Dumnezeu prin participarea la vindecarea lumii. Baha'u'llah , profetul și fondatorul Credinței Baha'i , a explicat acest concept în acești termeni:

Profeții lui Dumnezeu ar trebui considerați ca medici a căror sarcină este de a încuraja bunăstarea lumii și a popoarelor ei, pentru ca, prin spiritul unicității, să vindece boala unei umanități divizate. ... de fiecare dată când Profeții lui Dumnezeu au luminat lumea cu strălucirea strălucitoare a Stelei de Zi a cunoașterii divine, ei și-au convocat invariabil popoarele să îmbrățișeze lumina lui Dumnezeu prin mijloace care se potriveau cel mai bine exigențelor epocii în care au apărut. . Ei au putut astfel să împrăștie întunericul ignoranței și să arunce asupra lumii gloria propriei lor cunoștințe. Prin urmare, spre esența cea mai profundă a acestor profeți trebuie să fie îndreptat ochiul fiecărui om cu discernământ, în măsura în care singurul și singurul lor scop a fost întotdeauna să ghideze greșelile și să dea pace celor afectați ...

Această succesiune de profeți și religiile lor se încadrează într-un model și un plan mai larg, pe care bahaii îl numesc revelație progresivă. Aceasta înseamnă că religia evoluează continuu în timp și explică, de asemenea, creșterea și declinul fiecărei credințe individuale. Religiile trebuie reînnoite periodic, explică învățăturile Baha'i, iar budismul nu face excepție.

De ce budismul are nevoie de reînnoire

Scripturile budiste conțin o promisiune divină - că atunci când lucrurile se înrăutățesc, un nou Buddha numit Maitreya (Metteyya, Pāli ) va fi trimis pentru a restabili moralitatea și longevitatea. Versetele continuă pentru a explica modul în care fiecare nou viciu pe care îl adoptă oamenii - vorbind rău despre altul, vorbind aspru și vorbăind în gol, opinii false, lipsă de respect, adulter, incest, lăcomie excesivă și practici deviante - ar reduce durata de viață de la lungimi fantastice, începând la 80.000 de ani, la 10 ani.  

Având în vedere natura evident metaforică a acestor durate de viață, punctul clar pare să fie că viciul și minciunile scurtează și pun în pericol viața, iar atât reînnoirea individuală, cât și cea socială sunt necesare pentru ca relansarea progresului uman. Omenirea are nevoie de un mare profesor, ales de Dumnezeu, care să ofere acest reînceput.  

Multe societăți budiste din întreaga lume au nevoie de reînnoire, dar la fel și toate societățile. Probleme noi, unele nemaivăzute până acum, apar la rate alarmante. Unde este Maitreya noastră, noul nostru avatar, Qa'im-ul nostru, Isusul nostru cu un nume nou și Mesia nostru? 

Învățăturile Baha'i spun că aceste profeții au fost îndeplinite de Baha'u'llah . Shoghi Effendi , Gardianul Credinței Baha'i, rezumând învățăturile și principiile sale majore pentru Națiunile Unite în 1947, a scris:

Scopul lui Baha'u'llah, Profetul acestei noi și mari ere pe care a intrat omenirea - Cel a cărui venire îndeplinește profețiile Vechiului și Noului Testament, precum și cele ale Coranului cu privire la venirea Promisilor Unul din sfârșitul timpului, în Ziua Judecății - nu este să distrugi, ci să împlinești Revelațiile trecutului, să reconciliezi mai degrabă decât să accentuezi divergențele crezurilor conflictuale care perturbă societatea actuală.

Scopul Lui, departe de a micșora poziția profeților care au trecut înaintea Lui sau de a le înșela învățăturile, este de a reafirma adevărurile de bază pe care aceste învățături le consacră într-o manieră care să se conformeze nevoilor și să fie în concordanță cu capacitatea și să fie aplicabil problemelor, bolilor și nedumeririlor din epoca în care trăim.

Deci, renovarea este în curs, dar este încă în mare parte nedetectată. Pentru a vedea contururile sale mai clar, ne îndreptăm în următoarele eseuri din această serie către religiile care au început în Orientul Mijlociu, deoarece acestea se bazează reciproc și adaugă detalii progresive care explică modul în care spiritul uman poate răspunde coerent forțelor și evenimentelor actuale.

---

Tom Tai-Seale

Tom Tai-Seale este profesor asociat de sănătate publică la Universitatea Texas A&M și student de religie pe tot parcursul vieții. El este autorul a numeroase articole și texte de sănătate publică, precum și o introducere biblică a credinței Bahai: Împărăția ta vine, de la Kalimat Press

Vezu Sursa info AICI

ALTERNATIVA LA INCINERAREA

Funeralii 2.0: nici ingropare, nici incinerare

Se numeste Resomator, arata ca un soi de masina de spalat supradimensionata si foloseste o solutie chimica pentru a descompune cadavrele, iar producatorii sai sustin ca este o alternativa ecologica fata de incinerare, deoarece nu produce niciun pic de fum.
Cuva aparatului contine un amestec de apa si hidroxid de potasiu care, la temperatura de 180 grade Celsius si presiune foarte inalta, dizolva rapid (in mai putin de trei ore) tesuturile moi ale corpului.
Oasele sunt apoi macinate si transformate in pulbere.
Procesul reprezinta o alternativa la variantele clasice - ingroparea sau incinerarea - si, in viziunea producatorilor sai, rezolva multe dintre problemele actuale legate de tratamentul corpurilor dupamoarte.
O astfel de masinarie, care ar putea revolutiona industria funeraliilor, costa 300.000 lire sterline (cca. 345.000 euro), iar inventatorul sau scotian, Sandy Sullivan, care a vandut deja trei exemplare in SUA si Canada, asteapta modificarea legilor specifice pentru a-si putea comercializa inventia si in Marea Britanie. +ZOOMFuneralii 2.0: nici ingropare, nici incinerare

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT 

ALTERNATIVA ECOLOGICA LA INCINERAREA CORPURILOR UMANE

O companie scotiana a creat alternativa ecologica la incinerarea corpurilor umane, prin fierberea lor într-o substanta care le transforma în praf, relateaza The Mail on Sunday.

Procesul este "verde", pentru ca difera de incinerarea în care corpul este ars la 1.200 grade Celsius, eliminând un fum daunator. Metoda se numeste "resomation", din grecescul resoma - renasterea trupului omenesc.

Dupa ce procesul este complet, corpul decedatului este descompus în doua elemente. Primul este un lichid inofensiv care contine aminoacizi, zaharuri si saruri. Acest lichid nu contine acidul dezoxiribonucleic(ADN) si nu contine niciun fel de indicii ce ar putea duce la identificarea cadavrului. A doua componenta este fosfatul de calciu, foarte moale, fin si usor de zdrobit, transformându-se în praf care poate fi pastrat în urne de catre rude, la fel ca în cazul incinerarii.

Aproximativ o mie de trupuri au ajuns deja praf în SUA. O astfel de metoda costa în jur de 600 de dolari, la fel ca incinerarea.

Autoritatile britanice, care încurajeaza metodele alternative la înmormântarile clasice pentru ca exista o criza a spatiilor în cimitire, spun ca vor analiza si aceasta solutie.

ScienceLine.ro - august 2007

ESTE PERMIS SĂ SE SĂVÂRŞEASCĂ SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII ŞI A SOROACELOR DE POMENIRE CELOR CARE SE INCINEREAZĂ?

Problema incinerării sau cremaţiunii, adică aceea a arderii trupurilor celor morţi, în loc de a fi înmormântaţi, s-a mai pus în discuţie în Biserica noastră. În privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru şi acest fapt se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a constituit obiectul unor studii, polemici şi atitudini generate de înfiinţarea în Bucureşti a Crematoriului „Cenuşa”. Ea se pune şi astăzi, mai ales că incinerarea a devenit o practică destul de curentă în ultima vreme. Pentru a răspunde la întrebarea ridicată, socotim necesare câteva lămuriri în legătură cu practica incinerării.

Ceea ce trebuie spus mai întâi este faptul că înmormântarea, îngroparea sau înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. La vechile popoare civilizate: perşi, babilonieni şi egipteni s-a practicat înhumarea, îmbălsămarea de la egipteni fiind un privilegiu rezervat celor din familiile regale. La greci şi la romani s-a practicat la început tot înmormântarea, incinerarea fiind introdusă mult mai târziu pentru diverse categorii de cetăţeni: regi, eroi, aristocraţi şi în general, cei bogaţi. La evrei s-a practicat tot înhumarea, ca de altfel la toate popoarele semite, arderea trupurilor fiind cunoscută numai în cazuri de excepţie, ca un fel de pedeapsă maximă pentru crime îngrozitoare.

În ceea ce priveşte pe creştini, aceştia, provenind în marea lor majoritate la început dintre evrei, au practicat numai înhumarea. Ceea ce este interesant e faptul că şi creştinii care au provenit din lumea greco-romană au adoptat tot practica înhumării, înlăturând, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necreştine care, sub influenţa creştinismului, au adoptat înhumarea, înlăturând incinerarea. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început şi practică şi astăzi înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Ea corespunde mai întâi învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat. De la primele convertiri ale păgânilor la creştinism, observăm respectarea acestei practici, ceea ce înseamnă că ea avea autoritate apostolică. Mai târziu, când ritualul înmormântării a fost alcătuit de Biserică şi dezvoltat în timp, până la formele pe care le cuprinde astăzi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica înhumării, ca fiind singura acceptată şi consfinţită de tradiţia Bisericii. Nicăieri nu se pomeneşte de incinerare în practica Bisericii creştine. De aceea, Biserica n-a fost pusă vreodată să ia o hotărâre privitoare la incinerare, fiindcă aceasta nu s-a practicat în tradiţia ei. Practica unică, generalizată în Biserica creştină din epoca apostolică până astăzi, a fost înmormântarea.

Introducerea ei în viaţa Bisericii a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să-i dea un simbolism deosebit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine cu anul 1874 când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră, numărul crematoriilor s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţii. În majoritatea din acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.

În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei. Dacă ne referim la Biserica Ortodoxă Română, aceasta s-a pronunţat prin cel mai înalt for al ei, Sfântul Sinod, încă din anul 1928, în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:

1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;

2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;

3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.

Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucţiunile formulate în şedinţa din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoţilor, în scopul aplicării lor. De asemenea, a hotărât ca chestiunea incinerării să se trimită la sediul Comisiei pentru doctrină şi viaţă religioasă spre a preciza dacă în cazurile de incinerare forţată şi fără voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenţa bisericească. Hotărârea Sfântului Sinod a fost aplicată trimiţându-se tuturor eparhiilor hotărârea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicată preoţilor, cu ordinul de a lua cunoştinţă şi a se conforma. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa preoţilor şi pe alte căi, iar în ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare”.

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa, încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, încercând să lămurească şi să determine şi pe credincioşi să respecte tradiţia milenară a înhumării. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult, cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii şi de tradiţia ei veche şi venerabilă. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, nu săvârşim nici slujba Înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică, celor care se incinerează. Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate. Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Bibliografie: Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos Galaţi, 1996.

Incinerarea mortilor- intre dorinta muribundului si invatatura Bisericii

Prin incinerare intelegem reducerea in cenusa a trupului. Cuvantul “incinerare” este romanizarea cuvantului francez “incineration” si e sinonim cu neologismul “crematiune”, de la latinescul “cremare”, francezul “cremation”. Ambele cuvintele, ca termeni tehnici, stau in opozitie cu termenii “inhumare, ingropare si inmormantare”, cuvinte sinonime, care inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nici o interventie din partea omului, in acest proces natural al descompunerii lor.

Exista astazi, in randurile oamenilor “postmoderni”, cu “vederi foarte largi”, parerea si convingerea ca incinerarea este mai “estetica” decat ingroparea trupului dupa moarte. Vezi Doamne, estetica mortii este foarte importanta pentru omul modern.

Un alt motiv invocat de omul p(r)ostmodernist in favoarea incinerarii si in defavoarea inhumarii este ” nu cred ca mai conteaza ce se intampla cu trupul meu dupa moarte”, adica un paradox, de fapt. Nu ma mai intereseaza ce se intampla cu mine dupa moarte, dar vreau sa fiu incinerat. Un fel de “sunt smerit si vreau sa se stie”.

Aceste atitudini dovedesc, fireste, fie lipsa de respect fata propriul trup, fie lipsa credintei si a cunosterii invataturii de credinta ortodoxe, fie ambele. Problema serioasa apare intr-o alta situatie, din ce in ce mai frecventa din pacate, si anume: muribundul, desi a fost credincios ortodox, a mai mers si pe la biserica din cand in cand, – familia, de asemenea este crestina, ortodoxa, evlavioasa -, totusi, in preajma mortii, pe patul de suferinta, isi exprima, “cu limba de moarte” dorinta de a fi incinerat dupa moarte. Familia, desi stie ca asa ceva “nu e bine, e pacat”, totusi nu poate sa nu respecte dorinta din urma a celui raposat.

De ce oare, in ultimele clipe ale vietii, din ce in ce mai multi “credinciosi” isi doresc ca dupa moarte sa fie incinerati, nu cred ca mai trebuie analizat. Motivele pot fi multe si diverse: putinatatea credintei, necunoasterea invataturii de credinta ortodoxe, posibilele afectiuni la nivelul gandirii datorate suferintei si bolii muribundului, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitara etc. Ceea ce ne mira foarte tare este …. continuarea. Adica? Adica modul cum familia raposatului “rezolva” situatia. De cele mai multe ori, din mustrare de constiinta, familia se adreseaza preotului, cerandu-i nu parerea(!), ci sa oficieze slujba inmormantarii. In momentul in care preotul explica familiei cum stau lucrurile de fapt, ca inhumarea este binecuvantata de Biserica si nu incinerarea si ca preotul nu poate savarsi slujba de inmormantare asupra unei urne cu cenusa raposatului, se intampla incredibilul. Familia prefera incinerarea! De ce? Pentru ca asa si-a dorit raposatul. Deci, dorinta muribundului primeaza inaintea invataturii de credinta ortodoxe, deci omul primeaza inaintea lui Dumnezeu. Aici se manifesta putinatatea credintei sau necredinta.

Nu dorim sa spunem ca aceasta situatie este generala in randul credinciosilor ortodocsi, nici macar ca este predominanta sau devine un fenomen. Si totusi, sunt din ce in ce mai multe cazuri, iar problema nu trebuie evitata ci, dimpotriva, clarificata. Pentru Biserica, trupul este templu al Sfantului Duh; este biserica cea vie, in care omul este chemat sa slujeasca si sa se inchine lui Dumnezeu. Iar Sfintii care L-au slujit si s-au inchinat cu adevarat lui Dumnezeu sunt, prin moastele lor, temelia bisericilor zidite, in care slujesc credinciosii. De aceea, Biserica cinsteste ramasitele pamantesti ale Sfintilor si le pastreaza ca pe un tezaur de mult pret. Acolo unde trupul mort este considerat ramasita pamanteasca cinstita a existentei umane, este firesc ca acesta sa se cinsteasca. Acolo si ingroparea sau, mai apoi, pastrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoastem astazi ca osemintele, desi uscate, mentin vie identitatea biologica a celui mort, pe cand cenusa nu.

Dorinta disparitiei sau a pastrarii in mormant a trupului mort este direct legata de intreaga atitudine a omului fata de moarte. Cand cineva vrea sa uite de moarte, este firesc sa elimine orice are legatura cu ea sau care ii aminteste de ea. Iar la aceasta este ajutat din plin de sistemele societatii contemporane. Toate ii inlesnesc trecerea sub tacere a mortii. In acest climat este firesc sa se urmareasca si disparitia trupului omenesc mort. Ingroparea in mormant pastreaza nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar si pe cea a mortii. Pentru a pastra cineva pomenirea aceasta, fara a fi obsedat de ea, are trebuinta sa creada in biruinta asupra mortii. Crestinul crede in aceasta biruinta si asteapta invierea, care se refera la intregul lui ipostas psihosomatic. Arderea mortilor nu ataca direct dogma invierii. Ataca, insa, simtirea si etosul cultivate de aceasta dogma. Deformeaza perspectiva si asteptarea Bisericii in legatura cu omul. Astfel este atinsa si dogma, pentru ca dogma este unita organic cu etosul si viata Bisericii.

Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Dar nici cei straini de ea nu trebuie sa ii ceara sa binecuvinteze optiunile facute dupa bunul lor plac. Arderea trupului neinsufletit poate fi aleasa in mod liber, dar nu poate fi transformata intr-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Insa pozitia Bisericii fata de ea nu poate sa nu fie una negativa.

Pr. Gabriel    29 septembrie 2008 la 17:50 | Postat in provocari cotidiene 

Sfantul Stefan

La multi ani, draga Stefan, iti doresc sa ai o viata cu multe impliniri.

Anii ce se scurg sa treaca, precum razele soarelui care mangaie o floare ce sta sa infloreasca! La multi ani!

Iti urez sa ai o zi la fel de luminoasa, precum aripile unui fluture care zboara, la fel de fericita precum cantecul privighetoarei si la fel de frumoasa precum o gradina plina cu flori.

La multi ani ! 

Sfantul Stefan sa-ti dea sanatate si putere sa lupti pentru idealurile tale, sa ai parte numai de clipe minunate, de bucurii si fericire alaturi de familie si cei dragi!

Sper ca sarbatoarea Sfantului Stefan sa fie semnalul unui nou inceput, sa ai parte de un drum presarat cu bucurii, impliniri, sanatate, fericire si succes!

Sfantul Stefan este primul sfant comun al Bisericilor Catolice si Ortodoxe, dupa Marea Schisma.

Sfantul Stefan, sau Stephanus dupa Noul Testament, a fost un diacon elen, primul martir crestin, condamnat la moarte de autoritatile iudaice din Ierusalim. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla impreuna cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius in cripta bisericii "San Lorenzo fuori le Mura" din Roma.

Pe 27 decembrie, facem pomenirea Sfantului Stefan. Acesta era iudeu de neam, din semintia lui Avraam (Fapte 7, 2). Numele sau de Stefan este de origine greaca si inseamna "coroana". Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat cel dintai dintre crestini cununa muceniciei. Sfantul Stefan era unul din cei 70 de ucenici; este cel dintai care a vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.

In Sinedriu, Sfantul Stefan a tinut o cuvantare, in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Martiriul Sfantului Stefan a avut loc in valea lui Iosafat.

Sfantul Stefan diaconul este sarbatorit de crestinii romano-catolici, anglicani, reformati, evanghelici si unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei ortodocsi si greco-catolici pe 27 decembrie, acesta fiind primul sfant comun al celor doua biserici, Catolica si Ortodoxa, dupa Marea Schisma.

Dupa marea sarbatoare a Nasterii Domnului, crestin-ortodocsii il praz­nu­iesc la 27 decembrie pe Sf. Mu­ce­nic si Arhidiacon Stefan, cel dintai cres­tin condamnat la moarte de auto­ri­tatile iudaice din Ierusalim. Dupa Po­gorarea Duhului Sfant asupra Sfin­ti­lor Apostoli, acestia au fost bine­cu­vantati cu puteri si daruri pentru mi­siunea lor in lume. Asadar, in ziua Cinzecimii (Pogorarea Sfantului Duh) a luat fiinta din punct de vedere is­toric biserica noastra crestina, apostolica. In jur de 3.000 de oameni au ales dreapta credinta inca din prima zi, apoi cuvantul cald si puternic al apostolilor care marturiseau invierea lui Hristos a crescut tot mai mult, de aceea, la propunerea lor, au fost alesi sapte barbati 'plini de Duh Sfant si de intelepciune', care tineau slujbele religioase, predicau cuvantul Evan­ghe­liei, botezau, supravegheau buna oranduiala la mesele comune. Diacon inseamna slujitor, iar rolul slujirii in Biserica de inceput depasea cu mult rolul pe care il au diaconii astazi.

La propunerea Sfintilor Apostoli, in fruntea celor sapte diaconi a fost ales Sfantul Stefan, numit arhidiacon, adica primul dintre diaconi. Iudeu de neam, Sf. Stefan era bun la suflet, un ganditor adanc si vorbitor indemanatic, iar ceea ce rostea prin cuvant indeplinea prin fapta. Slujea cu evlavie, mai ales ca a fost ucenic al Mantuitorului Iisus Hristos, fiind martor al Invierii Domnului, al Inaltarii Sale la cer si al Pogorarii Duhului Sfant. Fariseii si con­du­ca­torii poporului evreu nu-l priveau bine si 'le parea rau ca invata poporul si vestea intru Iisus invierea mortilor'. (Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La scurt vreme dupa ce a fost ase­zat in slujba de arhidiacon, Sf. Stefan, aparand dreapta credinta, i-a infruntat pe cei care spuneau despre Man­tu­i­torul Hristos ca este prooroc sau in­selator, fiind acuzat pe nedrept de blas­femie contra lui Moise si a lui Dumnezeu si dus in fata sinedriului – inaltul tribunal iudeu de judecata. In clipa judecatii, aflam de la Sf. Evan­ghelist Luca, martor al evenimentului, 'cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger'. A fost condmnat la moarte prin lovire cu pietre, tarat afara din cetate, martorii dezbracandu-si hainele, ca sa poata lovi mai cu putere.

De altfel, Sefan inseamna cununa, el fiind cel dintai crestin care a primit cununa muceniciei. Sub pietrele aruncate cu furie din toate partile, el se ruga si zi­cea: 'Doamne Iisuse primeste duhul meu; si, ingenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta' (Faptele Apostolilor VII, 59-60). In apropiere se afla un tanar numit Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care pazea hainele celor care aruncau cu pietre in Sf. Stefan. In drumul spre Damasc, unde se ducea sa prigoneasca crestinii, Mantuitorul Hristos i s-a aratat, intrebandu-l pentru ce persecuta crestinii, iar inima lui Saul s-a transformat pe data in 'vas curat si cinstit'. Este vorba despre Sfantul Apostol Pavel.

După zece zile de la înălţare, făgăduinţa făcută de Domnul Iisus s-a împlinit prin Pogorârea Sfântului Duh care a întărit pe apostoli cu puteri şi daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume. Deci, în ziua Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh ia fiinţă Biserica creştină din punct de vedere istoric. Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile mulţimii de iudei şi de prozeliţi adunaţi la Ierusalim pentru praznic, apostolii au convertit din prima zi “ca la trei mii de suflete”.

Prima comunitate era astfel formată. Se trăia o viaţă nouă, “stăruind în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor II, 42).Cuvântul cald şi puternic al apostolilor care mărturiseau învierea lui Hristos a făcut ca numărul creştinilor să crească în curând ca la cinci mii de bărbaţi (Fapte IV, 4). Având sentimentul de adâncă pietate şi dragoste frăţească, credincioşii de la Ierusalim realizează benevol şi parţial “comunitatea bunurilor”; cei care aveau case sau ţarini le vindeau şi aduceau preţul “la picioarele apostolilor”, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia după „trebuinţă”. Levitul Iosif din Cipru, numit de apostoli Varnava (Fiul mângâierii) este citat cu cinste pentru o asemenea faptă (Faptele apostolilor IV, 36-37), în timp ce soţii Anania şi Safira au primit pedeapsa imediată murind pe loc deoarece “minţiseră Duhului Sfânt”. Au minţit prin oprirea pentru ei a unor bani proveniţi din vânzarea unei ţarini, spunând apostolilor că au adus tot. Aceasta este de fapt prima măsură disciplinară în Biserică luată de Dumnezeu Însuşi (Faptele apostolilor I, 11) . A doua măsură a fost aceea de a propune de către apostoli alegerea din cadrul comunităţii a şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” care să slujească atât în cadrul slujbelor religioase cât şi să supravegheze buna orânduială la mesele comune. Ei predicau cuvântul Evangheliei, botezau şi ajutau la desfăşurarea cultului aparţinând organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim. Însuşi cuvântul ”diacon” înseamnă slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului şi s-a întins în epoca următoare la toate nevoile asistenţei în comunitate. Rolul lor în Biserica primară depăşea cu mult rolul pe care îl iau diaconii în zilele noastre.

La propunerea Sfinţilor Apostoli în fruntea celor şapte diaconi  a fost ales Sfântul Ştefan arhidiacon, adică primul dintre diaconi. ”Ştefan” în greceşte înseamnă cunună. Vom vedea în continuare cum Sfântul Ştefan devine cea dintâi floare neveştejită în cununa de slavă eternă care străluceşte pe crucea  izbăvitoare de pe Golgota. Aflăm din Sfânta Tradiţie şi-l vedem şi în tradiţia iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar mai ales avea o deosebită frumuseţe sufletească. Fiind de neam iudeu se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel. Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă. El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriza cu adevărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor. Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi ”le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mîntuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului –înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat. Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca –martor al evenimentului-  inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: ”cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. ”Voi pururea staţi împotrivă Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat cât au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!…Să piară!…Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: ”Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul. Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Iată divina dramă de pe Golgota, repetată cu Sfântul Ştefan într-o impresionantă asemănare. Privilegiu unic pentru cel care primeşte sfânta mucenicie. El stă în fruntea nenumăratelor oştiri de martiri câţi au fost şi încă câţi vor mai fi până la sfârşitul veacurilor. El stă smerit în capătul şirului nesfârşit de martiri, mărturisitori ai dumnezeirii Domnului Hristos. Prima picătură de sânge căzută din trupul Sfântului Ştefan a însemnat sămânţa credinţei în Domnul Hristos.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: ”Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: ”Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: ”Părinte Sfinte,iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac”.

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în ”vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfîntul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: ”O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre –căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic”.

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: ” Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor”. 

  

Amin.