ÎNSEMNĂTATEA CELOR ŞAPTE LAUDE ALE BISERICII
1. Care sunt cele şapte Laude bisericeşti.
Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin în fiecare sărbătoare (în Bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, Cele Șapte Laude. Ele sunt următoarele :
1. Vecernia (slujba de seară);
2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);
3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);
4. Utrenia şi Ceasul întâi (slujba de dimineaţă);
5. Ceasul al 3-lea;
6. Ceasul al 6-lea;
7. Ceasul al 9-lea.
Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe cu slujba de seară, adică cu Vecernia. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului găseşte acestui fapt şi o explicaţie simbolică : Începem cu Vecernia laudele sfinţilor şi ale praznicelor, ca şi cum aceştia ar vieţui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu şi ca sfârşindu-şi viaţa în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ţinuţi de moarte, aşteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinţei, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârşită împreună cu trupul.
2. Pentru ce sunt şapte Laude bisericeşti.
De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude ? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, aşa că rămân şapte. De aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără binecuvântarea de început, obişnuită la celelalte slujbe.
De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte, iar nu mai multe sau mai puţine ? Se ştie că la vechile popoare din Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte; şapte zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani); şapte braţe avea sfeşnicul din Cortul mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii dumnezeieşti; şapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea sărbătoarea Paştilor sau Azimile, etc. De la evrei a moştenit şi Biserica creştină numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul psalmistului; „ De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ” . Lingviştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh; „ Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul ”, zice Simeon al Tesalonicului, referindu-se la spusele Sfântului Apostol Pavel că „ Însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite ” (Rom. VIII, 26).
3. Temeiurile biblice şi religioase ale instituirii Laudelor bisericeşti.
Pentru fiecare din aceste laude găsim, de altfel, temeiuri scripturistice în textele Vechiului Testament şi mai ales în Psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia şi rugăciunile din timpul zilei (Ceasurile) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor psalmistului : „ Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi striga şi El va auzi glasul meu ” (Ps. 54, vs. 19). Mai ales rugăciunea de dimineaţă este amintită des, în multe locuri din Psalmi : „ Dimineaţa vei auzi glasul meu, împăratul meu şi Dumnezeul meu... Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea ” (Ps. 5, vs. 2-3). A se vedea pentru aceasta mai ales psalmii de la începutul Utreniei : Ps. 62, vs. 1; ps. 94, vs. 14. şi Ps. 118, vs. 147; ps. 142, vs. 8 ş.a.). Cât priveşte Pavecerniţa, adică rugăciunea dinainte de culcare, şi Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii, sunt şi ele amintite şi practicate de psalmist : „ Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele voi uda aşternutul meu ” (Ps. 6, vs. 6); sau; „ În miezul nopţii m-am sculat să Te slăvesc, pentru judecăţile Tale cele drepte ” (Ps. 103, vs. 62 ş.a.). În afară de aceste temeiuri biblice, fiecare din cele şapte Laude zilnice are şi anumite înţelesuri istorice sau simbolice; ele sunt puse adică în legătură cu unele evenimente sau momente din istoria sfânta a mântuirii, pe care le comemorează zilnic sau le simbolizează, împrospătându-le astfel în amintirea noastră şi făcându-ne să ne aducem aminte totdeauna de ele. Ele corespund totodată unei nevoi psihologice a credincioşilor (îndeosebi a celor mai zeloşi), de a-şi aduce aminte necontenit de Dumnezeu şi a I se ruga în momentele mai importante ale fiecărei zile din viaţa noastră religioasă. Atât scopul particular, cât şi înţelesurile istorico-simbolice ale fiecărei slujbe în parte vor fi arătate, mai pe larg, la capitolele respective; aici le vom enunţa numai pe scurt, pentru toate laolaltă. Astfel, Vecernia se aduce ca o mulţumire la sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne aduce totodată aminte şi de răstignirea şi punerea Domnului în mormânt, care a avut loc spre seară.
Pavecerniţa este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-l să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din întuneric. Ea ne duce cu gândul Ia moarte - noaptea vieţii - care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiţi şi fără teamă. Ne aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului, cu sufletul şi cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legaţi.
Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii este expresia nevoinţei monahale şi pustniceşti a privegherii (slujbei de noapte) şi totodată simbol şi imitaţie a laudei necurmate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în ceruri. Ea ne aduce totodată aminte de începutul patimilor Domnului (prinderea Lui în grădina Ghetsimani şi aducerea la judecată), dar şi de învierea Lui, precum şi de judecata din urmă.
Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii, cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuipările şi lovirile etc.).
Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de scamă ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei şi ultimul sfert al zilei), simbolizând astfel lauda necurmată pe care Puterile cereşti o aduc lui Dumnezeu în tot timpul. Revenind din trei în trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au şi un simbolism, trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi şi aducându-ne aminte, totodată, de evenimentele din istoria patimilor Domnului, întâmplate la ceasurile respective (judecata în faţa lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce). Ceasul IX încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia şi se termină cu Ceasul al nouălea.
Serviciul divin zilnic al celor şapte Laude este completat, desăvârşit şi încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte după Ceasul VI, sau de Obedniţă (Tipica sau Prânzândă), în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.
4. Împărţirea (gruparea) Laudelor bisericeşti după momentele din zi când se săvârşesc.
Astfel, după timpul din zi în care se săvârşesc, slujbele care alcătuiesc serviciul divin public al unei zile liturgice se pot împărţi în trei cicluri sau grupe, formate fiecare din câte trei slujbe, şi anume:
Ciclul întâi, în care intră Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa, alcătuieşte rugăciunea de seară;
Ciclul al doilea, în care intră Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi, alcătuieşte rugăciunea de noapte şi de dimineaţă;
Ciclul al treilea, în care intră Ceasul al treilea. Ceasul al şaselea şi Liturghia (sau Obedniţa, în zilele în care nu se face Liturghie), alcătuieşte rugăciunea din timpul zilei.
Gruparea aceasta a slujbelor zilnice într-o triplă triadă de slujbe, adică în trei etape sau momente de rugăciune din cursul zilei, formate fiecare din câte trei slujbe, are şi o semnificaţie trinitară; ea s-a făcut pe de o parte în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi, iar pe de alta, după asemănarea celor nouă cete îngereşti, împărţite în triade de câte trei cete, care-L laudă necontenit pe Dumnezeu şi pe care Biserica le imită în acest chip.
În practică, acolo unde se săvârşesc zilnic toate cele şapte Laude, adică la mănăstiri şi la catedralele episcopale, ciclul al doilea se împreună de obicei cu ciclul al treilea; toate slujbele din aceste două cicluri se săvârşesc adică în timpul dimineţii, una după alta, fără pauze sau întreruperi. La bisericile de mir - cu rare excepții - nu se mai săvârşesc de fapt decât cele trei mai importante dintre ele, adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia, şi numai în zilele de sărbătoare. De fapt, numai pentru săvârşirea acestor trei slujbe zilnice este absolută nevoie de prezenţa preoţilor şi a cântăreţilor, ele fiind alcătuite mai ales din cântări, pe când restul celorlalte Laude, fiind alcătuite aproape numai din citiri, se pot citi şi fără preoţi, chiar afară din biserică, de către, fiecare creştin la el acasă sau de către călugări în chilii. Importanţa şi întâietatea acestor trei sfinte slujbe, faţă de celelalte, reiese şi din aceea că ele singure se încep şi se termină în altar, adică în partea cea mai dinăuntru şi cea mai sfântă a bisericii; celelalte se săvârşesc în întregime fie în naosul, fie în tinda sau pronaosul bisericii.
La slujba Vecerniei şi a Utreniei s-a aplicat, de altfel, îndeosebi, calendarul ortodox; în rânduiala lor a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice creştine, adică acele cântări (canoane, condace, tropare, sedelne, svetilne şi stihiri), în care imnografii sau poeţii creştini îi laudă şi îi preamăresc pe sfinţi sau evenimentele sărbătorite în fiecare zi liturgică; textele acestor cântări, care variază de la zi la zi, alcătuiesc cuprinsul de azi al Mineielor al Octoihului, al Triodului şi al Penticostarului. Participarea la cele trei slujbe zilnice principale constituie o datorie sau o obligaţie liturgică minimală a fiecărui credincios mirean, pe când participarea la celelalte, obligatorie pentru monahi, este facultativă pentru credincioşii mireni : „ Orice credincios este dator să asculte negreşit aceste slujbe (adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia), iar pentru celelalte să se îngrijească pe cât îi va sta în putinţă ”. De aceea, în studiul separat al fiecărei laude bisericeşti, vom stărui ceva mai mult asupra Vecerniei şi Utreniei şi vom trece mai repede peste rânduiala şi explicarea Pavecerniţei, a Miezonopticii şi a Ceasurilor.
Istoria Laudelor bisericeşti. Formarea serviciului divin public zilnic al Bisericii.
1. Caracterul nocturn al serviciului divin public în Biserica primară
Serviciul divin public al primelor comunităţi creştine (epoca Sfinţilor Apostoli) se săvârşea noaptea, şi anume în noaptea de sâmbătă spre duminică, precum reiese, de exemplu, din descrierea activităţii Sfântului Apostol Pavel la Troia (Fapte XX, 6-11) şi din scrisoarea proconsulului Pliniu cel Tânăr al Bitiniei către împăratul Traian, scrisă prin anii 111-113.
La aceasta au contribuit mai multe cauze. Mai întâi, primii creştini, recrutaţi mai mult dintre iudei, căutau să-L imite astfel pe Mântuitorul însuşi, care instituise Sfânta Euharistie într-o seară la Cina cea de Taină; ei alegeau pentru aceasta seara de sâmbătă, păstrând oarecum importanţa pe care o avea această zi la iudei. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere concepţia despre parusie, adică despre a doua şi apropiata venire a Domnului, idee atât de răspândită şi familiară primelor generaţii creştine. Primii creştini credeau şi nădăjduiau că Mântuitorul va veni a doua oară în timpul nopţii din ziua întâi a săptămânii, când a şi înviat. De aceea, ei aşteptau această venire petrecând noaptea de sâmbătă spre duminică în rugăciuni până la ziuă. Aşa a rezultat forma de priveghere a serviciului lor divin public. În al treilea rând, împrejurările istorice în care trăieşte Biserica creştină până la începutul veacului al IV-lea au favorizat în mare măsură, ba chiar au impus menţinerea acestei situaţii; din pricina persecuţiilor, creştinii primelor trei veacuri erau nevoiţi să se adune pentru rugăciune, de preferinţă în timpul nopţii, în locuri ferite şi ascunse, ca de exemplu în catacombe, pentru a scăpa astfel mai uşor de vigilenţa şi urmărirea persecutorilor. La aceste explicări fireşti ale caracterului nocturn al serviciului divin public de la începuturile Bisericii s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin teologic şi simbolic. Astfel, autorul lucrării anonime cu titlul Întrebări către conducătorul Antioh (atribuită odinioară Sfântului Atanasie) spunea că serbarea duminicii începe de sâmbătă seara, pentru ca să simbolizeze chemarea lumii de la întunericul neştiinţei la lumina cunoştinţei.
2. Scindarea serviciului divin şi formarea primelor Laude bisericeşti.
Pentru a se preîntâmpina oboseala privegherii continue de toată noaptea, serviciul de sâmbătă spre duminică s-a împărţit, curând, în două : o parte care se oficia devreme, seara, şi alta care se oficia după miezul nopţii sau către dimineaţă; între ele rămânea deci un răstimp de odihnă şi somn, aşa cum reiese chiar din felul cum descrie Pliniu cel Tânăr adunările de cult ale creştinilor, în scrisoarea menţionată mai înainte. Astfel, din această scindare a serviciului nocturn al primilor creştini, au rezultat cele două slujbe zilnice de căpetenie, care sunt totodată şi cele mai vechi dintre cele şapte Laude bisericeşti : Vecernia sau slujba de seară şi Utrenia, sau slujba de dimineaţă. La acestea se adaugă Liturghia, oficiată în continuare, tot în timpul nopţii (dis-de-dimineaţă), şi formată şi ea din două părţi :
A) Liturghia catehumenilor care, precum vom vedea, nu este ia origine altceva decât transpunerea creştină a serviciului sinagogii iudaice şi
B) Liturghia credincioşilor (Liturghia euharistică sau specific creştină), în timpul căreia avea loc frângerea pâinii sau imitaţia Cinei Domnului (împărtăşirea).
Toate acestea la un loc : Vecernia, Utrenia şi Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau oficial al Bisericii primare, la care luau parte toţi membrii primelor comunităţi creştine, cel puţin o dată pe săptămână, şi anume sâmbătă spre duminică.
3. Ceasurile de rugăciune zilnică a Bisericii în primele trei secole.
Mântuitorul ne îndemnase însă să ne rugăm în toată vremea (Lc. XXI, 36), sfat pe care Sfântul Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel : „ Rugaţi-vă neîncetat ! ”. De aceea, în afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public şi oficial de noapte, primii creştini au adoptat şi alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Şi cum aceştia erau recrutaţi mai ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu care erau deprinşi : în primul rând Ceasul al treilea (ora de dimineaţă). Ceasul al şaselea (ora de amiază) şi Ceasul al nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnică la mai toate popoarele antichităţii şi pe care le adoptaseră şi evreii.
Sfinţii Apostoli înşişi au dat, cei dintâi, exemplu în acest sens. Astfel, Sfântul Apostol Pavel se roagă la Iope în foişorul de sus, la vremea Ceasului al şaselea (Fapte X, 9). Tot el, împreună cu Sfântul Ioan, se suie la templul din Ierusalim la vremea rugăciunii şi anume la Ceasul al nouălea (Fapte III, 1), iar în ziua Cincizecimii, toţi Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi pentru rugăciune în foişorul Cinei, la Ceasul al treilea, în clipa pogorârii Sfântului Duh (Fapte II, 15). Puţin mai târziu (pe la sfârşitul secolului I), Sfântul Clement Romanul face aluzie clară la existenţa unor ore stabilite (reglementate) pentru rugăciune, deosebite de Liturghia euharistică, în Didahia celor 12 Apostoli (cap. 8) reglementează numărul acestor ore şi caută să le imprime totodată un conţinut sau un caracter creştin, recomandând credincioşilor să se roage de trei ori pe zi, zicând Tatăl nostru, în opoziţie cu practicile fariseice. Desigur, se vede de aici şi preocuparea de a-i sustrage pe primii creştini de la frecventarea templului şi a sinagogii, prescriindu-le o rugăciune specific creştină, acasă la ei. Aceste ore de rugăciune zilnică aveau, deci, la început, un caracter particular, neoficial şi totodată facultativ sau benevol.
Încă din a doua jumătate a secolului întâi, cultul creştin era alcătuit, deci, din două cicluri de rugăciune :
A) Unul nocturn, cu caracter public şi oficial, care se săvârşea o dată pe săptămână, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, de care era legată amintirea învierii Domnului şi nădejdea parusiei Lui, precum şi în ajunul aniversărilor martirilor, iar mai târziu, şi în fiecare miercuri şi vineri;
B) Altul, de ziuă, cu caracter neoficial sau particular şi facultativ, care se săvârşea zilnic, fiind lăsat pe seama evlaviei sau pietăţii personale a fiecăruia.
Situaţia aceasta se menţine în tot timpul, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Chiar atunci când cele două părţi ale privegherii originare de noapte (Vecernia şi Utrenia) au început să fie oficiate zilnic, ele au rămas singurele Laude sau slujbe zilnice cu caracter comun şi obligatoriu, adică intrate în canonul oficial de rugăciune al Bisericii; de aceea, Tertulian le numeşte legitimae orationes, pe când celelalte aveau caracter facultativ, depinzând de pietatea sau râvna individuală a fiecăruia.
Astfel, în sec. III, Tradiţia apostolică, atribuită de obicei lui Ipolit Romanul, dar care era poate de origine orientală, prescrie următoarele momente de rugăciune particulară zilnică, obligatorii pentru orice creştin :
Dimineaţa, îndată după scularea din somn şi spălare; la Ceasul al IlI-lea; la Ceasul al Vl-lea; la Ceasul al IX-lea; înainte de culcare; la miezul nopţii; la cântarea cocoşului (dimineaţa)
Aceleaşi momente de rugăciune zilnică sunt prescrise şi într-un alt document de mai târziu, derivat din Tradiţia apostolică, şi anume Testamentum Domini. În Constituţiile apostolice, redactate în forma de azi spre sfârşitul secolului la IV-lea, este păstrat acelaşi program al rugăciunii zilnice, dar fără rugăciunea de la miezul nopţii, dându-se şi o explicare a rostului fiecăruia din aceste momente, în viaţa religioasă a creştinilor :
Dimineaţa., rugaţi-vă pentru că Domnul v-a luminat, alungând noaptea şi aducând ziua.
La Ceasul al treilea, pentru că în acest moment a primit Domnul de la Pilat hotărârea de osândă.
La Ceasul al şaselea, pentru că atunci a fost răstignit.
La Ceasul al nouălea pentru că toate s-au cutremurat când Domnul a fost răstignit, înfricoşându-se de îndrăzneala nelegiuiţilor iudei şi neputând răbda batjocura adusă Domnului.
Seara (la Vecernie), drept mulţumire pentru că v-a dat noaptea spre odihnă de ostenelile din timpul zilei.
La cântatul cocoşilor (la Utrenie), pentru că acest ceas vesteşte sosirea zilei, spre a face lucrurile luminii.
Precum se vede, repetarea rugăciunii la aceste momente din cursul fiecărei zile ţintea la aplicarea poruncii Mântuitorului de a se ruga neîncetat (Luca XXI, 36) şi de a întreţine permanentă amintirea Sa, care-i întărea pe credincioşi în osteneli şi ispite.
4. Fixarea numărului de azi al Laudelor bisericeşti (sec. IV ş. u,)
Consacrarea oficială ca servicii divine publice şi, deci, obligatorii, a orelor de rugăciune din timpul zilei, alături de cele din serviciul de noapte, s-a făcut în cursul jumătăţii a doua a secolului al IV-lea. Orele de rugăciune din timpul zilei, care până aici constituiau un sfat sau o problemă de pietate individuală, deveniră acum o poruncă valabila pentru toţi credincioşii. La aceasta a contribuit, în cea mai mare parte, influenţa crescândă a monahismului asupra vieţii religioase a laicilor. Se ştie că vechii asceţi din timpul primelor trei veacuri creştine trăiau în general în mijlocul lumii, sub numele de solitari sau asceţi şi fecioare, ducând o viaţă de înfrânare şi de continuă rugăciune; ei alcătuiau un fel de stare sau categorie intermediară între clerici şi laici. Se înţelege că zelul lor pentru rugăciune, mult mai mare decât al laicilor, era pilduitor şi molipsitor pentru mulţi dintre laici. Dar începând din epoca de pace a Bisericii, în viaţa vechilor asceţi se întâmplă o schimbare fundamentală. Ei părăsesc de aici înainte lumea, pentru a se retrage în pustie, punând temelia vieţii chinovitice şi eremitice (idioritmice), pentru a se putea astfel consacra mai uşor şi deplin desăvârşirii spirituale, prin asceză şi neîncetată rugăciune. În bisericile lor se îndeplinea în chipul cel mai complet şi mai riguros, ba chiar cu prisosinţă, pravila de rugăciune zilnică, a cărei practică însă ei o aduceau de fapt, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, tot din bisericile de enorie, de unde proveneau. Prestigiul monahismului a făcut ca bisericile mănăstireşti să devină apoi exemple şi modele în această privinţă, mai întâi pentru bisericile catedrale (din oraşe) cu cler mai numeros şi apoi şi pentru bisericile de enorie.
Cel mai mult a contribuit la generalizarea serviciului Laudelor bisericeşti, aşa cum se oficia în mănăstiri, Sfântul Vasile cel Mare, prin Regulile sale pentru viaţa monahală în care el enumeră şi consideră obligatorii pentru toţi creştinii nu numai Laudele existente până atunci, ci şi altele noi, care se dezvoltaseră între timp în serviciul mănăstiresc, expunând şi temeiurile sau motivele lor biblice şi disciplinare sau morale. El enumera în plus : rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (deosebită de cea de la Ceasul al IX-lea şi cea de la sfârşitul zilei sau Vecernia), cea de la miezul nopţii şi rugăciunea de dimineaţă, care se făcea după revărsatul zorilor (deosebită de Utrenie), înainte de Ceasul al treilea. Rugăciunea aceasta de dimineaţă, de care vorbeşte Sfântul Vasile, nu poate fi altceva decât Ceasul I, după care veneau Ceasul al III-lea, al Vl-lea şi al IX-lea precum şi rugăciunea de seară (Vecernia), mai dinainte cunoscute şi practicate; rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (la care se citea Psalmul XC) nu e altceva decât Pavecerniţa cea de la miezul nopţii e Miezonoptica, iar cea din zorii zilei. Utrenia. Iar cum în chip practic Ceasul I nu putea fi oficiat decât unit cu Utrenia, adică după ea, ca şi azi, putem spune că spre sfârşitul secolului al IV-lea găsim deja încheiat numărul de şapte Laude, preconizat de glasul psalmistului (Ps. 118, vs. 164 : „ De şapte ori pe zi Te laud. Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ”), număr la care Biserica a rămas şi pe care l-a consacrat oficial în cele din urmă, adică :
a) Ceasul al IX-lea, b) Vecernia, c) Pavecerniţa, d) Miezonoptica, e) Utrenia cu Ceasul I, f) Ceasul al IlI-lea şi g) Ceasul al VI-lea.
După cum se vede, toate aceste slujbe şi-au luat denumirea după momentul din zi în care se săvârşeau la început în mănăstiri. Împăcând astfel, pe de o parte, recomandarea apostolică de a se ruga neîncetat (I Tes. V, 17), pe de alta, datoria monahilor de a lucra zi şi noapte, după pilda Sfântului Apostol Pavel (2 Tes., III, 8), se ajunge la împlinirea idealului muncii şi rugăciunii continue, cărora se vor consacra vieţuitorii mănăstirilor de obşte.
Rânduiala serviciului divin zilnic din mănăstirile Sfântului Vasile a fost adoptată apoi de mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, care a dat Ortodoxiei răsăritene, dintre călugării ei, teologi şi imnografi iluştri, ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma şi Ştefan Melodul, ale căror imne şi rugăciuni au contribuit mult la dezvoltarea cultului ortodox în general şi îndeosebi a serviciului Laudelor zilnice. Din mănăstirile savaite, rânduiala aceasta a trecut mai târziu (secolele VIII-IX) în cele studite, din jurul Constantinopolului, înfiinţate sau organizate de cei doi fraţi : Teodor şi Iosif Studitul, dintre care al doilea a ajuns mai târziu episcop al Tesalonicului. O ultimă fază de dezvoltare, în care se ajunge aproape de rânduiala de azi, capătă serviciul Laudelor zilnice în mănăstirile din Athos, începând din secolul X, când Sfinţii Atanasie Atonitul fondează (în 963) Marea Lavră. De aici, datorită mai ales expansiunii panortodoxe a marii mişcări spirituale a isihasmului, rânduiala s-a întins şi s-a generalizat în mănăstirile din Balcani, prin traducerile slave ale cărţilor de slujbă datorate patriarhului Eftimie al Bulgariei (sec. XIV), în cele din Ţările Române, prin călugărul Nicodim şi mitropolitul Antim Critopulos, iar în Rusia prin mitropolitul Grigore (Ciprian) Ţamblac (1406), recunoscut în 1390 ca mitropolit al întregii Rusii.
Generalizarea tuturor celor şapte Laude în pravila sau canonul oficial de slujbă a Bisericii nu s-a făcut dintr-o dată peste tot. Completarea numărului Laudelor bisericeşti şi generalizarea lor în practica tuturor bisericilor mănăstireşti şi de enorie se datoreşte nu numai influentei monahismului, precum am spus, ci şi ierarhilor care, fiind recrutaţi în general dintre monahi şi având strânse legături cu aceştia, erau un fel de exponenţi ai vieţii monahale în mijlocul lumii şi căutau să impună astfel şi bisericilor de mir rânduiala de slujba cu care erau obişnuiţi în mănăstiri. Definitivarea şi uniformizarea rânduielii de slujbă a celor şapte Laude, care au intrat în cuprinsul cărţii de slujbă numită Ceaslov sau Orologion, a fost realizată, în sfârşit, prin tipărirea acestei cărţi, începând cu ediţiile slave de la sfârşitul secolului XV (Cracovia, 1491, şi Veneţia, 1493) şi cea greacă de la începutul secolului XVI (Veneţia, 1509),
În Apus, introducerea şi generalizarea Ceasurilor zilnice de rugăciune s-a făcut sub influenţa Regulilor monahale ale Sfântului Ioan Cassian, organizatorul monahismului apusean din Galia (1435) şi ale Sfântului Benedict de Nursia (sec. VI). Un rol important îl avusese de asemenea, încă mai dinainte Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (1397), care a introdus acolo, cel dintâi, modul de cântare antifonică a psalmilor şi a imnelor noi în cursul laudelor bisericeşti, ca mijloc de luptă împotriva ereziei ariene.
O dezvoltare mai nouă a serviciului Ceasurilor din mănăstiri o reprezintă Mezorele s-au Mijloceasurile (rugăciuni care se citesc numai în mănăstiri, între Ceasuri) şi Obedniţa sau Prânzânda, (rugăciunea de la amiază)
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti întru cuvintele Tale şi biruitor când ne vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu; duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe Altarul Tău viţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu