Cornel Diaconovici, - prima enciclopedie din Transilvania

 Cornel Diaconovici, redactorul principal al primei enciclopedii din Transilvania

Istoria enciclopediei române editată de „Astra" în 1904

10 August 2012

S-a născut pe data de 18 februarie 1859, în localitatea Bocșa Montană din Banatul românesc, fiu al lui Adolf Diaconovici. A urmat școala primară la Viena și Reșița, apoi școala secundară la Lugoj, Carei și Timișoara. Studiile superioare le urmează la Oradea și Budapesta, unde se licențiază în drept în 1880. Întors în Banat, profesează avocatura ca stagiar la Lugoj. Începe să corespondeze cu numeroase reviste și ziare românești, maghiare și germane. În 1883, Corneliu Diaconovici obține diploma de doctor în drept de la Universitatea din Budapesta.

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT

Din 1884, pentru aproape un an, a fost redactorul ziarului Viitorul, organ al partidului moderat român. În iulie 1885 editează la Budapesta revista Romänische Revue, specializată în articole și studii despre istoria politică și culturală a românilor. După numai un an, mută revista la Reșița, unde o publică până la 1885, când decide să o mute la Viena. Publicarea ei continuă în capitala austriacă până la sfârșitul anului 1892. În 1893 o publică la Sibiu, iar în anul următor la Timișoara. Tot la Timișoara fondează și organizează în 1894 ziarul Dreptatea, fiind director pentru un an. În 1895 a fost numit director al revistei Transilvania din Sibiu, revistă oficială a asociației Astra.

În calitate de director al revistei Transilvania a importantei organizații culturale românești Astra, i se încredințează de aceasta din urmă, redactarea și coordonarea Enciclopediei Române, prima enciclopedie românească, apărută în 3 volume. Enciclopedia Română a fost publicată la Sibiu, în 1898, la editura și tipografia lui W. Krafft. În afară de Corneliu Diaconovici, prim secretar al Astrei, publicist și lexicograf, la redactarea Enciclopediei au participat și personalități cu pregătire tehnică, precum Nicolae Teclu, Petre S. Aurelian, Alfons Oscar Saligny.

La Sibiu se păstrează întreaga arhivă a modului în care s-a elaborat şi editat prima enciclopedie română, iniţiată în 1904 de „Astra", adică de „Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român".

Dar, încă din ianuarie 1895, Cornel Diaconovici, prim-secretar al „Astrei", a prezentat în şedinţa Comitetului Central, primul proiect privind editarea unei enciclopedii în scopul „lăţirii ştiinţelor şi artelor în cercuri cât mai largi la poporul nostru, gândit sub forma unor lexicoane de conversaţiune, care „să ne facă servicii precum lexiconurile germane ale timpului...Ideea a surâs multora şi s-a ajuns la o comisie pentru studierea proiectului, din care au făcut parte pesonalităţi ale timpului precum Ilarion Puşcariu, Zaharia Boiu, Partenie Cosmas, Leontin Simionescu şi Cornel Diaconovici. Acest comitet hotărăşte editarea enciclopediei în două tomuri de câte 60 de coli de tipar cu o mie de pagini, redactor principal al acesteia fiind numit Cornel Diaconovici, considerat omul cel mai competent în materie, deoarece a colaborat la mai multe enciclopedii, mari, germane.
Astfel că „Astra" a lansat şi publicat un apel în revista „Transilvania" şi în alte foi periodice româneşti, cerând să fie sprijinit acest proiect,iar Ioan Micu Moldovan, preşedintele de atunci al „Astrei", a tipărit în revista „Transilvania" un text convingător intitulat „Creştere şi cultură", etalând scopul enciclopediei, rolul şi importanţa ei naţională pentru români.
La acest Apel au răspuns circa 200 de oameni de ştiinţă şi cultură din toate provinciile româneşti, dintre care 172 din ţară şi de peste hotare, s-au şi angajat să colaboreze, fără remuneraţie, astfel că s-au primit,în final peste.... 60.000 de titluri de articole, dintre carte, în urma unei selecţii riguroase au fost luate în considerare 37.622 de texte. Desigur,autorii au folosit, în primul rând bibliotecile personale, pe atunci extrem de bogate (cea a lui Diconovici avea peste 5.000 de opere) şi bibliotecile publice, mai ales cea a „Astrei", cu mii de volume, dar şi marile biblioteci din Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova etc., precum şi din Paris şi Petrograd. Iar ca un succes notabil menţionăm şi colaborarea unor personalităţi străine, precum Alphons Tuor din Elveţia, Urban şi Hertwik Iarnik din Cehoslovacia, Gustav Weigand din Germania etc.
La 12 martie 1904 Dr. Cornel Diaconovici raportează comitetului„Astrei" apari-ţia ultimului fascicol al enci-clo-pediei, care a fost editată în trei volume însumând peste 3.100 de pagini şi care, la apariţie, s-a bucurat de un enorm succes, nu numai în Transilvania şi Ba-nat,dar şi în Regat, subliniindu-se,în publicaţile vremii, că nici una dintre naţiunile din fostul imperiu austro-ungar - cehoslovaci, sârbi, polonezi -, n-au reuşit să-şi redacteze o enciclopedie, Transilvania rea-lizând o premieră în zona de răsărit a Europei... O semnalăm şi noi, după atâţia ani, ca semn de aducere aminte,dar şi ca un omagiu adus acestor patrioţi care au vădit, nu numai înţelepciunea unui popor, ci şi calitatea intelectualilor Transilvaniei, ce au performat şi în acest domeniu.
Iar dacă citim tabelul autorilor, rămânem puternic impresionaţi de personalitatea semnatarilor din Enciclopedie: Antipa Grigore, Victor Babeş, Valer Branişce, Ovidiu Densuşeanu, Rădulescu Motru, Titu Maiorescu, Weingrad Gustav-din Lipsca etc., dar şi dr. Wittstock, preotul din Avrig (despre saşi) etc. O istorie spectaculoasă care spune multe despre transilvăneni, din toate punctele de vedere, meritând omagiul generaţiilor ce se succed în timp. 

(Sursa: Sibiu „Repere sibiene - studii şi referate", 1982.)   

de VIRGIL LAZAR

DEMOCRATIA POSTDECEMBRISTA

ONSTRUCTIA DEMOCRATIEI POSTDECEMBRISTE

5.1. Inlaturarea regimului comunist si revenirea la democratie. In anul 1989, in majoritatea statelor comuniste din Europa populatia a reusit, in general prin mijloace pasnice, sa inlature regimurile politice comuniste in Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana. Acest proces a fost posibil si datorita politicii de destindere si reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, dupa 1985. Evenimentele desfasurate in fostele state comuniste din Europa au incurajat populatia Romaniei sa se revolte impotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. La 16 decembrie 1989, la Timisoara, au inceput primele actiuni impotriva regimului, continuate, din 21 decembrie, la Bucuresti. La 22 de­cembrie 1989, Nicolae Ceausescu a fost inlaturat. 

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT 

Puterea a fost preluata de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, in fruntea caruia s-a aflat Ion Iliescu. De la inceput, noua structura politica, constituita pe baza programului in 10 puncte al FSN, si-a propus reinstau­rarea unui regim democratic si edificarea statului de drept in Romania, dupa cinci decenii de regimuri politice autoritare si dictatoriale. Principalele trasaturi ale schimbarii regimului politic in Romania dupa 1989, la fel ca si in alte state europene foste comuniste, au constat in revenirea la pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structurarea si manifestarea neingradita a societatii civile. In plan economic, reformele au urmarit in principal trecerea de la eco­nomia centralizata, de tip comunist, la cea de piata, bazata pe proprietatea privata si pe libera initiativa. Fundamentul legislativ al noii evolutii postcomuniste a fost reprezentat, in Romania, de Constitutia din anul 1991 (supusa revizuirii in 2003).

5.2. Pluralismul politic si constructia democratiei in Romania, dupa 1989. Inca de la sfarsitul anului 1989, au fost reinfiintate vechile partide politice (Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit partide si formatiuni politice noi - Frontul Salvarii Nationale, Partidul Unitatii Nationale Romane, Uniu­nea Democratica a Maghiarilor din Romania etc. Alegerile parlamentare din 1990 au fost castigate de formatiunea condusa de Ion Iliescu, Frontul Salvarii Nationale, iar cele din 1992 de aceeasi formatiune, dar denumita Frontul Democrat al Salvarii Nationale. Prima schimbare pasnica de putere, prin votul exprimat al alegatorilor, a avut loc dupa alegerile din 1996, castigate de Conventia Democrata din Romania (condusa de Emil Constantinescu). In anul 2000, alegerile au fost castigate de partidul condus de Ion Iliescu (Partidul Democratiei Sociale din Romania, ulterior Partidul Social Democrat), iar in urma scrutinului din anul 2004, Alianta Dreptate si Adevar (formata din Partidul Democrat si Partidul National Liberal), condusa de Traian Basescu, a preluat conducerea tarii. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsita de momente tensio­nate, asa cum au fost conflictul interetnic de la Targu-Mures (martie 1990), fenomenul manifestatiei-maraton din Piata Universitatii din Bucuresti (1990), descinderile minerilor in Capitala (1990, 1991, 1999). Dupa 1989, responsabilitatea crearii societatii civile a fost preluata de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omului, infiintand o serie de institutii neguvernamentale: Alianta Civica, Grupul pentru Dialog Social si Liga pentru Apararea Drepturilor Omului.

Solicitat ani de-a randul pentru a regla conturile cu un trecut care inca ne stapaneste, "procesul comunismului" a avansat lent, mai cu seama dupa 2004. Constituirea CNSAS, deschiderea arhivelor Securitatii si constituirea mai multor institutii de cercetare, dar si asumarea de catre presedintele Romaniei a unui raport in acest sens au marcat pasi importanti inainte. Votata de Parlament si aprobata de populatie prin referendum in 1991, legea fundamentala a statului este conforma cu reglementarile europene actuale si are un caracter democratic. Progresele realizate de Romania in constructia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan international prin admiterea tarii. ca membru al Aliantei Nord-Atlantice (NATO, 2004) si al Uniunii Europene (2007).

III. CONSTITUTIILE ROMANIEI

3.1. Constitutia din 1923. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizol­vat si s-au anuntat alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta. Procedura nu era legala, deoarece era incalcat articolul 128 din Constitutia adoptata in anul 1866. Toate partidele din opozitie au criticat aducerea liberalilor la putere in acest mod. Campania electorala s-a desfasurat intr-o atmosfera de tensiune si violenta. Partidul National Liberal si-a asigurat majoritatea parlamen­tara si a adus in dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constitutii. Opozitia nu putea accepta initiativa si a facut tot posibilul pentru a o impiedica. Dar noua constitutie a fost votata de majoritatile libe­rale din cele doua Camere; la 28 martie 1923 legea fundamentala a fost promulgata, iar la 29 martie a fost publicata in Monitorul Oficial. Constitutia din 1923 avea un caracter democratic si raspundea unei reale necesitati istorice. Partidul National Roman si Partidul Taranesc, care au combatut-o vehement, au acceptat-o ulterior si au guvernat pe baza ei.

Principii. Constitutia unificarii, asa cum i-a ramas numele in istorie, avea 8 titluri si 138 de articole (din care 76 au fost preluate din vechea Constitutie), pas­trand principiile esentiale stabilite in 1866 privind puterile statului. Ea proclama independenta, unitatea si suveranitatea Romaniei, mentinand principiul democratic al separarii puterilor in stat: puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Totodata, ea consfintea ca statul roman este o monarhie constitutionala. In textul Constitutiei erau integrate modificarile din 1917 referitoare la corpul electoral si Adunarile legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputatilor apartinea tuturor cetatenilor romani majori (care implinisera varsta de 21 de ani - prevedere care situa Romania intre statele europene avansate); votul era universal, direct, secret si obligatoriu. La Senat era mentinuta limita inferioara de varsta de 40 de ani a candidatilor. Senatorii erau alesi de patru categorii de corpuri electorale. Alaturi de senatorii alesi, in Parlament intrau si senatorii de drept.

Puterile in stat. Potrivit articolului 34, puterea legislativa era exercitata colectiv de rege si de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputatilor si Senatul). In sistemul politic romanesc, Parlamentul avea rolul principal. De altfel, Constitutia preciza ca "Membrii Adunarilor reprezinta natiunea" (art.42). Adunarea Deputatilor si Senatul exercitau puterea legis­lativa si controlau puterea executiva. Deputatii si senatorii aveau drept de ancheta, puteau adresa ministrilor interpelari, le puteau tri­mite petitiile cetatenilor, la care acestia trebuiau sa dea explicatii. De asemenea, puteau cere urmarirea ministrilor si trimiterea lor inaintea Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Potrivit articolului 39, puterea executiva era incredintata regelui care o exercita prin intermediul guvernului, format din ministri. Persoana regelui era inviolabila, actele monarhului avand valabilitate doar daca erau contrasemnate de un ministru, care astfel isi asuma raspunderea pentru ele (responsabilitate ministeriala - art.87). Pentru toate actele indeplinite in exercitarea puterii, ministrii aveau o tripla raspundere: politica, fata de Corpurile legiuitoare; penala, in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie; civila, fata de orice parte vatamata (art. 99). Prerogativele regelui ramaneau cele stabilite in 1866, dar in reali­tate erau diminuate, ca urmare a cresterii rolului Parlamentului ales prin vot universal. Totusi, regele ramanea un element cheie al vietii politice. El exercita puterea executiva (art.39), numea si revoca ministri, sanctiona si promulga legile, era seful armatei, avea drept de veto, drept de amnistie in materie politica si dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materie criminala (art.88), putea bate moneda si conferea decoratii. De asemenea, el convoca si dizolva Parlamentul (art.90) si putea incheia tratate, care deveneau valabile dupa ce erau aprobate de Parlament. Totodata, regele dispunea de largi posibilitati de interpretare a legilor, deoarece putea emite regulamente prin care dadea oficialitatilor instructiuni de aplicare a legilor in vigoare. Puterea judecatoreasca se exercita prin organele ei, care pronuntau hotararile in virtutea legilor existente. Pentru intregul stat exista o singura Curte de Casatie si Justitie, care dobandea atributii mai largi fata de cele stabilite prin Constitutia din 1866. Curtea putea judeca constitutionalitatea legilor si le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constitutiei.

Prin prevederile sale, Constitutia din 1923 a dus la cresterea rolu­lui statului, inscriindu-se pe linia neoliberalismului interbelic. Legea fundamentala introducea ideea ca proprietatea de­vine o functie sociala si interesele colectivitatii trebuie sa primeze asupra celor individuale, exprimata prin faptul ca era posibila exproprierea cu despagubire pentru cauze de utilitate publica (art.17). Pe aceasta baza au fost adoptate legile care permiteau interventia statului in orientarea politicii economice a tarii, cum a fost, de pilda, legea minelor din 1924. Cetatenii se bucurau de largi drepturi si libertati: votul universal; egalitatea in fata legii (art.8); libertatea constiintei, a presei, a invatamantului, a intrunirilor si de asociatie (art.5); garantarea proprietatii (art.17); inviolabilitatea domiciliului (art.13). Constitutia consacra hotararile luate de poporul roman in 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Noul asezamant constitutional a dus la cresterea rolului statului, a favorizat dezvoltarea institutiilor democratice, a determinat activizarea politica si cresterea spiritului civic al cetatenilor. Semnificatia Constitutiei din 1923 este cu atat mai mare cu cat, in acea perioada, in alte tari s-a trecut la instaurarea regimurilor totalitare, lichidandu-se libertatile democratice (U.R.S.S., Ungaria, Italia, Bulgaria etc,).

 "Art. 1. Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil." "Art. 2. Teritoriul Romaniei este nealie­nabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi". "Art. 6. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe. Legi speciale, votate in majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub care femeile pot avea exercitiul drepturilor politice." "Art. 7. Deosebirile de credinte religioase si confesiuni, de origine etnica si de limba nu constituie in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le exercita. Numai naturalizarea aseamana pe strain cu Romanul pentru exercitarea drepturi­lor politice." "Art. 8. Nu se admite in Stat nici o de­osebire de nastere sau de clase sociale. Toti romanii sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare." "Art.11. Libertatea individuala este garan­tata. Nimeni nu poate fi urmarit sau perchezitionat, decat in cazurile si dupa formele prevazute in legi. Nimeni nu poate fi detinut sau arestat, decat in puterea unui mandat judecato­resc motivat.  "Art. 19. Zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului." "Art. 21. Toti factorii productiunii se bu­cura de o egala ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, in rapor­turile dintre acesti factori pentru a pre­veni conflicte economice sau sociale. Libertatea muncii va fi aparata." "Art. 25. Constitutiunea garanteaza tutu­ror libertatea de a comunica si publica ide­ile si opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile deter­minate prin codicele penal, care nici intr-un caz nu va putea restrange dreptul in sine." "Art. 33. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa prin­cipiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata" (suveranitatea poporului).

3.2. Constitutia din 1938. In urma crizei aparute dupa alegerile din decembrie 1937, in care nici un partid nu reusise sa-si asigure majoritatea, si in conditiile in care regele Carol dorea sa instituie un regim de guvernare personala, la 20 februarie 1938 o noua Constitutie este infatisata poporului roman de catre rege, printr-o proclamatie. "Invoirea" poporului s-a facut printr-un plebiscit, in care votul s-a facut prin declaratie verbala, consemnata pe liste separate cu cei ce votau pentru si cei ce votau contra. Noua Constitutie a fost proclamata de regele Carol al II-lea prin Decretul regal nr.1045 din 27 februarie 1938, iar la o luna dupa aceea regele avea sa suspende si partidele politice (inlocuite cu alcatuiri inconsistente de tipul Frontului Renasterii Nationale sau Partidului Natiunii). Noua Constitutie reprezenta un abuz, nu mai emana de la natiune, ci de la puterea executiva, si nu fusese adoptata potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental. Ea a reprezentat temeiul juridic al monarhiei autoritare si a pus capat continuitatii constitutionale.

Elaborata de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice, Constitutia carlista se intemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectiva reactionara) si pe doctrina corporatismului. Principiile noii Constitutii incetasera de a mai fi liberale, asa cum se observa din Titlul II, care, tratand despre drepturile omului, vorbeste mai intai "Despre datoriile romanilor", si de-abia apoi "Despre drepturile romanilor".

Prin Constitutia din 1938 era desfiintata separarea puterilor in stat si se producea o concentrare a puterii in mainile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativa se exercita de catre rege prin Reprezentanta Nationala, iar puterea executiva era incredintata tot regelui, care o exercita prin guvernul sau. Regele detinea initiativa legislativa, Parlamentul fiind mult limitat in acest domeniu. De asemenea, putea convoca, inchide, dizolva ambele adunari sau numai una si le putea amana lucrarile. Parlamentul, chiar redus la un rol decorativ, era controlat si prin numirea de catre rege a unui mare numar de senatori. Tot regele facea regulamentele necesare pentru aplicarea legilor, dar fara sa poata modifica legile si scuti pe cineva de executarea lor. Pe perioada vacantelor parlamentare si atunci cand adunarile legiuitoare erau dizolvate, regele putea emite decrete cu putere de lege, care ulterior erau ratificate de Parlament. Ministrii erau raspunzatori numai fata de rege, iar initiativa revizuirii Constitutiei ii apartinea tot acestuia. De asemenea, regele era capul ostirii, avea dreptul de a declara razboiul si de a incheia pacea, conferea decoratiile si gradele militare. In fapt, exercitiul puterilor constitutionale trecerea in mainile regelui. Romania devenea o monarhie autoritara, in care regele nu numai ca domnea, dar si guverna.

Se aduceau importante modificari si legislatiei electorale, dreptul de vot pentru Adunarea Deputatilor fiind acordat doar persoanelor stiutoare de carte care implinisera 30 de ani. Pe de alta parte, insa, pentru prima oara in Romania, se acorda drept de vot femeilor, acestea nefiind insa eligibile. Prin toate aceste modificari, scadea numarul alegatorilor de la 4,6 milioane in anul 1937, la 2 milioane in anul 1939. O alta consecinta izvorata din Constitutia carlista a fost instituirea, la 30 martie 1938, a Consiliului de Coroana, ca organ permanent consultativ, cu membri numiti de rege. Este cert astazi ca, in anii 1938-1940, regimul personal al lui Carol al II-lea a modificat raportul de forta dintre puterile statului, anuland dreptul de control reciproc, si a eliminat garantiile care protejau libertatile individuale. Constitutia din 1938 a fost suspendata la 5 septembrie 1940, in conditiile prabusirii regimului de autoritate monarhica.

Regimul antonescian care i-a urmat a facut un pas mai departe. Presedintele Consiliului de Ministri concentra toate puterile, deve­nind conducatorul statului, in vreme ce regele, aruncat intr-o pozitie strict ceremoniala, functioneaza in umbra sa. Generalul Antonescu a mai detinut, in afara functiei legiferarii si guvernarii, si dreptul de a incheia conventii si tratate (preluat din precedenta Constitutie de la seful statului) si acela, care se va arata foarte important in conditiile de atunci, de a declara razboi si de a incheia pacea. O succinta caracterizare a regimului Anto­nescu trebuie sa retina si discriminarea evreilor (legislatia rasiala avand precedente inca in anii autoritarismului carlist), suspen­darea tuturor activitatilor politice (implicit a parlamentului), guver­narea prin decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalitatii (preluat de la Carol al II-lea). Lipsa partidului unic si a mobilizarii politice a natiunii nu pot ase­za regimul Antonescu in categoria celor totalitare, ci mai degraba a celor fascist-corporatiste alcatuite pe fondul autohton al antiparla­mentarismului si autoritarismului.

3.3. Constitutia din 1948. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in conditiile ocuparii tarii de catre sovietici, a cuceririi puterii politice de catre comunisti si a inlaturarii monarhiei, s-a pus problema adoptarii unei noi Constitutii. In martie 1948, dupa autodizolvarea fostului parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum inainte Marea Adunare Nationala. Noua Constitutie era adoptata in unanimitate la 13 aprilie 1948 si se inspira din Constitutia sovietica (stalinista) a anului 1936. Se consfintea noua titulatura a statului, de Republica Populara Romana, si se preciza caracterul sau de "stat populari, unitar, independent si suveran", care "a luat fiinta prin lupta dusa de popor in frunte cu clasa muncitoare, impotriva fascismului , reactiunii si imperialismului". In aceasta Constitutie, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregatea trecerea intregii economii sub controlul statului. Astfel, articolul 11 prevedea ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare pot deveni proprietatea statului atunci cand interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea ca atat comertul intern, cat si cel extern trec sub controlul statului. Articolul 15 prevedea planificarea economiei nationale. Toate aceste prevederi economice erau cuprinse intr-un titlu special, nemaiintalnit in celelalte legi fundamentale, intitulat Structura social-economica.

Aparent, legea fundamentala consfintea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul universal: "intreaga putere emana de la popor si apartine poporului" (art.3), care "isi exercita puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct si secret". De asemenea, statua egalitatea in fata legii pentru toti cetatenii Republicii Populare Romane, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura. Acestia puteau fi alesi (la 23 de ani) si puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului. Printre drepturile cetatenesti afirmate in Constitutie se aflau dreptul la munca, la odihna, la invatatura. Se stipula ca femeia avea drepturi egale cu bar­batul, minoritatile nationale se bucurau de toate drepturile; sanatatea publica era organizata de stat, se afirma protectia de catre stat a familiei. Teoretic, prin Constitutie erau afirmate libertatea constiintei si libertatea religioasa; libertatea individuala a cetateanului; libertatea presei, a cuvantului, a intrunirilor, mitin­gurilor, cortegiilor si manifestatiilor. Practic insa, toate afirmatiile aparent demo­cratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, in marea lor majoritate, incalcate sistematic in timpul regimului comunist. In plus, ea continea si o serie de restrictii pe plan politic, lipsind de drept de vot "persoanele interzise, lipsite de drepturi civile si politice si nedemne, declarate ca atare de organele in drept, conform legii" (art.18). Pe baza acestei prevederi au fost privati de drepturi politice numerosi cetateni, adversari ai regimului, pusi sub acuzatia ca desfasoara activitate fascista, hitlerista, ostila Uniunii Sovietice.

Constitutia din 1948 nu mai prevedea principiul separarii puterilor in stat, intrucat Marea Adunare Nationala (MAN) devenea "organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romane", deci legislativul si executivul se confun­dau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii Adunari Nationale; formarea guvernului Republicii Populare Romane; modificarea Constitutiei; sta­bilirea numarului, atributiilor si denumirilor ministerelor si desfiintarea, conto­pirea sau redenumirea celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor si a modului de percepere a lor; deciderea consultarii poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Primul presedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era seful statului roman. Prezidiul convoca Marea Adunare Natio­nala in sesiuni ordinare si extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de gratiere si comuta pedepsele; conferea decoratiile si medaliile Republicii Populare Romane; reprezenta Republica Populara Romana in relatiile internationale; acredita si rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentantii diplomatici ai Republicii Populare Romane; in intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale, numea si revoca ministri la propunerea pre­sedintelui Consiliului de Ministri; stabilea gradele militare, rangurile diploma­tice, la propunerea guvernului; in caz de agresiune, declara stare de necesitate (in intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunta tratatele internationale. Puterea executiva (in fapt, singura putere reala in stat) apartinea Consiliului de Ministri, compus din presedintele Consiliului de Ministri, din unul sau mai multi vicepresedinti si din ministri. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecatoreasca era reprezentata de instantele de judecata si de Curtea Suprema, dar independenta justitiei era practic desfiintata prin inter­ventia factorului politic. Desi Constitutia sustinea garantarea proprietatii private "agonisita prin munca si economisire", aceasta anunta si masurile de cooperativizare, care aveau sa fie puse in practica mai tarziu. Legea fundamentala din 1948 nu prevedea in mod expres ca rolul conducator revenea Partidului Muncitoresc Roman, dar organele de stat erau subordonate acestuia. In plus, era inlaturat principiul pluripartidismului si se creau conditiile pentru incalcarea unor drepturi fundamentale ale cetatenilor.

3.4. Constitutia din 1952. In 24 septembrie 1952, in conditiile unor epurari in randurile partidului, a fost promulgata si o noua constitutie, care nu aducea insa modificari esentiale celei din 1948. Aceasta consfintea insa totala aservire a Romaniei fata de Uniunea Sovietica, cuprinzand prevederi care reliefau desfasurarea procesului de sovietizare si stalinizare a Romaniei. Ea definea baza politica a statului "democrat-popular", fundamentata pe dictatura proletariatului. Principiile fundamentale ale acestei Constitutii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat si exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea nationala, legalitatea populara, activismul social si politic al cetatenilor. Statul roman era definit ca un "stat democrat-popular", unitar, suveran si independent, lipsind insa referirile la caracterul sau indivizibil sau inalienabil.

In aceasta Constitutie se vorbeste pentru prima data de proprietatea socialista (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetateanului, precum si de "rolul conducator al Partidului Muncitoresc Roman" (art.86), mijlocul politic de aservire a acestuia. Principiul suveranitatii nationale este inlocuit cu o noua formulare: "Baza puterii populare in R.P.R. este alianta clasei muncitoare cu taranimea muncitoare, in care rolul conducator apartine clasei muncitoare" (art.2) si "In R.P.R. puterea apartine oamenilor muncii de la orase si sate" (art.4). Noua Constitutie mentioneaza noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra comertului etc. In ceea ce priveste drepturile electorale, sunt mentinute cele din Constitutia precedenta, cat si restrictiile referitoare la acest drept.

3.5. Constitutia din 1965. Marea Adunare Nationala a adoptat, la 21 august 1965, o noua Constitutie, care proclama tara noastra "Republica Socialista Romania" (art.1), considerandu-se ca s-a ajuns la un inalt stadiu de dezvoltare in drumul ei spre comunism, cu o economie socialista (art.5), cu o proprietate socialista (art.6), ca baza a oricarei proprietati, si cu monopol asupra comertului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta incheierea procesului de colectivizare a agriculturii si de distrugere a proprietatii private in economie. Constitutia prevedea in mod explicit ca forta conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman (art.3) si ca scopul tuturor "oamenilor muncii" (nu se vorbea prea mult de natiune) este construirea societatii socialiste si asigurarea conditiilor pentru trecerea la comunism.

Constitutia din 1965 nu aducea modificari importante atributiilor Marii Adunari Nationale, care reprezenta in continuare "organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste Romania" (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitata prin intermediul Marii Adunari Nationale, ai carei membri erau alesi prin vot universal, direct, egal si secret de catre toti cetatenii de la varsta de 18 ani. Nu mai erau prevazute restrictii in exercitarea drepturilor politice.  Erau prevazute drepturi precum libertatea cuvantului, presei, intrunirilor si demonstratiilor, care nu puteau fi insa folosite in scopuri potrivnice oranduirii socialiste  si interesului celor ce muncesc (art.29). Guvernul isi pastra numele de Consiliu de Ministri si era definit ca organul suprem al administratiei de stat. Tribunalele si procuratura ramaneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Comunist. Constitutia consfintea caracterul socialist (si cooperatist) al proprietatii si al economiei. Statul era proprietarul bogatiilor de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala; fabricile si uzinele, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii; caile de comunicatie, mijloacele de transport, telecomunicatiile de stat; fondul de cladiri si locuinte; baza materiala a institutiilor social-culturale de stat.

In 1967, in locul prezidiului Marii Adunari Nationale s-a prevazut crearea Consiliului de Stat. Prima modificare cu adevarat importanta a Constitutiei din 1965 dateaza, insa, din februarie 1968, cand a avut loc reorganizarea administrativa a teritoriului. Se revenea la judete ca forme de administrare locala, in locul regiunilor si raioanelor de inspiratie sovietica, se introducea calitatea de municipii pentru orasele mari. Pe masura ce puterea personala a lui Nicolae Ceausescu crestea, a devenit necesara si consfintirea acestui proces prin modificari institutionale. Dupa ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fara a mai depinde de Comitetul Central, urmatorul pas pe calea consolidarii sale a fost infiintarea functiei de presedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constitutiei din 1965. Prerogativele presedintelui, ales de MAN, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat in relatiile interne si internationale; era comandantul suprem al fortelor armate si presedintele Consiliului Apararii RSR; prezida sedintele Consiliului de Ministri, atunci cand era necesar; stabilea ma­surile de importanta deosebita ce priveau interesele supreme ale tarii, care urmau sa fie supuse, de catre Marea Adunare Nationala, spre consultare poporului, prin referendum; numea si revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim­-ministrii, ministrii si presedintii altor organe centrale ale administratiei de stat; numea si revoca presedintele si membrii Tribunalului Suprem; conferea decoratii; incheia tratate internationale in numele Republicii Socialiste Romania; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate in caz de urgenta; emitea decrete prezidentiale si decizii. Cu modificarile ulterioare, Constitutia din 1965 a fost aplicata pana la inlaturarea regimului comunist, in decembrie 1989.

3.6. Constitutia din 1991. Dupa caderea regimului comunist, in decembrie 1989, Romania a revenit la traditiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in contextul marcat de evenimente care avusesera loc pe plan mondial in ultimele decenii. Schimbarea politica majora a societatii romanesti a fost oglindita in Constitutia adoptata de catre Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991 si aprobata prin referendum la 8 decembrie 1991 si modificata apoi in anul 2003, pentru a permite aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Constitutia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a suveranitatii poporului, a responsabilitatii guvernamentale, a drepturilor si libertatilor cetatenesti, a separarii puterilor in stat si a revenirii la pluripartidism. Noua lege fundamentala urma unei revolutii, dar prelua din vechiul regim comunist o forma de stat, republica, impusa printr-un act de forta, fara nici o confirmare a natiunii. Dorinta de a marca diferente vizibile fata de precedentele constitutii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea in vedere adaptarea unor institutii precum Curtea Constitutionala sau Avocatul Poporului. Documentele Natiunilor Unite, reprezinta sursa unor drepturi sociale si economice introduse, de asemenea, pentru prima data.

Potrivit Constitutiei, statul roman este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil. Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei constitutionale. Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum. Autoritatile statului roman sunt: administratia publica exercitata prin consiliile locale si primarii, prefecturi si consilii judetene; autoritatea judecatoreasca reprezentata de institutiile juridice; autoritatea legislativa exercitata de Parlament si Presedintele Romaniei.

Parlamentul este "organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii" (art. 58). Parlamentul Romaniei este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, potrivit legii electorale, pentru un mandat de 4 ani. Presedintele Romaniei "reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate" (art.80). Presedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat (art.81); poate exercita cel mult doua mandate, care pot fi si succesive; nu poate fi membru al unui partid si nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata; desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament (art. 85). Mandatul Presedintelui este de 5 ani (potrivit modificarii operate in 2003). Guvernul "asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice" (art.101). Este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica. Guvernul are si alte atributii: adopta hotarari si ordonante; prim-ministrul prezinta Camerei Deputatilor si Senatului rapoarte si declaratii cu privire la politica guvernului; ministrii au obligatia de a raspunde la intrebarile sau interpelarile deputatilor sau senatorilor. Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Justitia se infaptuieste in numele legii si se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti.

Drepturi si libertati fundamentale prevazute de Constitutie sunt garantate: dreptul la viata; interzicerea pedepsei cu moartea; libertatea individuala; libertatea constiintei; libertatea de exprimare; dreptul la informatie; libertatea cultelor religioase; egalitatea in drepturi; dreptul la vot; dreptul de a fi ales; acces liber la justitie; protectia proprietatii private; dreptul la invatatura (inclusiv in limba materna, pentru minoritatile nationale). Constitutia prevede si o serie de drepturi noi: libertatea circulatiei (art.25), initiativa legislativa a electoratului (art.73). Dreptul de vot este asigurat tuturor cetatenilor cu varsta de 18 ani si este universal, egal, direct si liber exprimat.

Caragiale - Putregaiul Societăţii

ION LUCA CARAGIALE – ÎN TRECERE PRIN VREMEA NOASTRĂ

160 de ani de la naşterea scriitorului

     Chemarea lui Caragiale în realitatea noastră, cu ocazia celebrării zilei sale de naştere, se potriveşte bine cu atmosfera românească de astăzi. Îl aducem între noi pe  Caragiale pentru a mai diminua necazul vieţii noastre,  atât prin amintirea unei construcţii sociale şi politice nedrepte, când alte generaţii au trăit la fel, cât şi prin ironia usturătoare care a înscris în filele eternităţii toate tarele vremii pe care şi noi le trăim astăzi. Îl simţim privind, cercetând, consemnând toate secvenţele rele ale societăţii din care nu iartă nimic, aşa cum distingem dintr-o mărturisire către un prieten: ,,simt enorm şi văd monstruos”. Cu aceste trăiri, Caragiale pune în pagini verosimilul caricaturii spus cu greutate, făcând din satiră şi ironie o ascuţită armă de luptă  cu care a lovit în putregaiul societăţii fondate pe minciună, înşelătorie şi jaf. Această oglindă se perindă prin faţa românilor de astăzi, strecurând în sufletele lor amărăciune şi revoltă, mai ales când, în discursurile politicienilor se aud cuvintele  ,,popor” şi ,,ţară”, tot aşa de demagogice ca în vremea necruţătorului critic: ,,Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului, de aceea, în lupta noastră politică am mai spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist  

Acţiunea comediei ,,O scrisoare pierdută” nu se petrece întâmplător în vremea alegerilor. Într-un asemenea cadru, Caragiale pune în faţa noastră întruchipări vii ale politicienilor, care sunt o călăuză fără greş, oferită celor neglijaţi, marginalizaţi, spre a nu se lăsa înşelaţi de ei, sub orice mască s-ar ascunde. Ştim că circul acţiunii din piesă se axează pe nişte scrisorele compromiţătoare implicând-o pe ,,coana Joiţica” într-o comedie ridicolă în care joacă politicieni demagogi, venali, senili, cufundaţi în mocirla celei mai crase turpitudini, ei fiind cei care declară: ,,unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va  să zică că nu le are”. (Avem şi noi o cucoană care şi-a deschis cariera politică printr-un bileţel). Desprindem dublul înţeles al acuzaţiilor la adresa lui Tipătescu: ,,trădare, trădare, de trei ori trădare!…”, goliciunea şi perversitatea discursului lui Caţavencu: ,,Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră, dar, noi ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!”, prostia cuplului Farfuridi-Brânzovenescu surprinsă în replica: ,,o iscălim, dar o dăm anonimă!” Pe toţi aceştia îi depăşeşte în ,,ilustrele” lor trăsături trimisul de la Centru, Agamiţă Dandanache, un ramolisment ,,mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”, după cum înşusi Caragiale mărturiseşte, plăsmuindu-l pentru a-l plasa în vârful ierarhiei colegiului provincial ca o ,,glorie” a putreziciunii generale.
Problema progresului economic, realizat prin disponibilizări, îl atinge direct pe scriitor, care, în ,,Moftul român”, face o întâmpinare către directorul general, de o politeţe ucigătoare, dincolo de care se simte înţepătura usturătoare, neiertătoare, demascatoare: ,,Înţeleg şi, dacă voiţi, împărtăşesc chiar regretul dumneavoastră pentru ceea ce mi-aţi făcut cunoscut pe 1 aprilie. Trebuie însă să ne resemnăm: ţara are nevoie de economii! Când mă gândesc că numai prin suprimarea postului meu de registrator, regatul face o economie enormă!”…,,Să nu regretăm dar, stimate domnule, când prin sacrificiul nostru, fie chiar  silit, se poate aduce atâta folos statului, înecat aproape în ruină prin atâtea risipe, atâtea lefuri exagerate şi pensiuni (pensii) exorbitante”. (G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Buc. 1982, pag.492)
Corupţia în viaţa şcolii atinge culmea în ,,Bacalaureat”, unde profesorul Popescu îndrăzneşte să dea nota 4 unui elev dintr-o ,,familie bună”, pretendent la studenţie în Facultatea de Drept, care ,,se înţepeneşte” tocmai la Morală. Acuzat că s-a apucat  ,,să-i zdrobească băiatului cariera”, mama ,,ilustrului” pune la cale traficul de influenţă şi-l determină pe profesor să-i dea nota 6, supusul temându-se că rămâne fără slujbă. ,,Curat murdar!”, ar zice Pristanda, mai ales că, în spiritul dreptăţii, profesorul găseşte de cuviinţă să ridice  şi notele altor elevi.
În schiţa ,,Două loturi” ilustrează patima loteriei care declanşează disperare, desfigurând chipuri, coborând individul ,,într-o incoerenţă violentă şi demenţială” (Călinescu, p.498): ,,Viceversa! Nu se poate, domnule! Peste poate!…asta-i şarlatanie!…vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii!…” E o dezechilibrare a unui biet funcţionar, care, crezând că s-a îmbogăţit, îşi dă demisia, ca, în final, să constate că totul e viceversa.
Prezentă frecvent în schiţele autorului, educaţia tinerei generaţii e alterată din vârful rădăcinilor. Crescută în familii cu ,,prinţipuri” putrede, otrava lipsei de respect ţine locul laptelui matern şi umple societatea de Ioneli Popeşti, scălâmbaţi, obraznici şi sfidători, de Domni Goe, deveniţi prea devreme dictatori în propria familie, care găseşte un colac de salvare de la repetenţie a progeniturii, prin  ducerea lui la sărbătoarea de ziua regelui. Comic, trist, dizgraţios!
,,Opera lui Caragiale ne ţine mereu prezentă în faţa ochilor lumea odioasă a trahanachilor, a caţavencilor şi dandanachilor… pe care scriitorul a urât-o cu aceeaşi intensitate ca şi poporul”. (Caragiale, Teatru, ediţie festivă cu prilejul sărbătorii centenarului naşterii lui, Buc. 1952)
La braţ cu Nenea Iancu, colindăm pieţele din marile oraşe ale ţării din zilele noastre şi desprindem similitudini cu lumea ilustrată de el, în pancartele purtate de contestatari, în strigătele lor de revoltă, în cererile lor de restabilire a dreptăţii sociale.
Auzim, vedem, ne întristăm, dar sperăm!

Prof. Georgeta CIOBOTĂ

Biserica si Avutia ei Opulenta

“Fabrica” de bani – Averea Bisericii Ortodoxe Române

Trei miliarde de euro: 

la această sumă se ridică averea Bisericii Ortodoxe Române. Cel mai mare cult din România deţine peste 70.000 de hectare de pădure şi teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante şi ferme. Realizatorii acestui film au obţinut aceste informaţii din surse, dată fiind lipsa de transparenţă a Bisericii Ortodoxe cu privire la bunurile pe care le deţine.

Răspunsul la întrebarea „ce se întâmplă cu banii strânşi din serviciile religioase, vânzarea de obiecte de cult, donaţiile şi subvenţiile de la stat?” nu a fost încă elucidat. Acest film documentar, intitulat „Cât de mare este averea Bisericii” şi difuzat în emisiunea Cu Ochii’n 4, la TVR, încearcă să risipească misterul din jurul averii impresionante a BOR. (Sursa filmedocumentare.com)

Biserica Ortodoxă Română cuprinde 6 Mitropolii, alcătuite din Arhiepiscopii şi Episcopii, cu un total de 11.146 parohii, deservite de 14.035 preoţi şi diaconi, în 15.116 lăcaşuri de cult. Pentru românii ortodocşi din străinătate, există 3 Mitropolii şi 2 Episcopii (în Europa) şi o Arhiepiscopie (pe continentul american). BOR are, de asemenea, 631 mănăstiri şi schituri, cu peste 8.059 călugăriţe şi călugări. În cadrul BOR există, de asemenea, 279 de aşezăminte sociale, 275 de muzee şi colecţii muzeale, precum şi 42 de centre de conservare şi depozitare a obiectelor cultural-religioase ale moştenirii naţionale.

Numai în Protoieria III din Capitală există 59 de parohii şi o mănăstire, majoritatea fiind construite în secolele XVI – XVII şi menţionate în lista monumentelor istorice. Toate aceste clădiri sunt, evident, plasate pe terenuri care se întind în total pe sute de hectare dacă socotim şi pădurile care aparţin Bisericii. Unele dintre ele sunt închiriate unor firme renumite, altele sunt doar exploatate în folosul Bisericii.

De asemenea, pe lângă fiecare biserică, există, de obicei, şi o casă parohială, ceea ce înseamnă că numărul clădirilor bisericii este cu mult mai mare de 27.000. Dacă estimăm valoarea medie a fiecărui imobil la numai 100.000, înseamnă că bunurile imobile ale Patriarhiei se ridică la minimum 1 miliard de euro…

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist  

Poziţia Bisericii faţă de bunurile materiale este pozitivă

 Bunurile acestea au fost create de Dumnezeu şi sunt date oamenilor spre folosinţă şi mulţumire. Această poziţie, care decurge din recunoaşterea lui Dumnezeu ca Făcător al lumii, nu a fost contestată în creştinism decât numai de catre gnosticii dualişti, pe care Biserica i-a declarat eretici. Dar această poziţie nu implică şi abordarea favorabilă a bogăţiei sau acceptarea strângerii de bunuri materiale, care de obicei este în legătură cu nedreptatea şi lăcomia.
În ceea ce priveşte bunurile materiale, Părinţii Bisericii adoptă o întreagă gamă de atitudini,începând cu simpla tolerare a păstrării acestora sub forma proprietăţii particulare, când ea este folosită în scopuri sociale, şi ajungând până la totala respingere a oricărei proprietăţi individuale şi promovarea proprietăţii obşteşti.      
Proprietatea obsteasca a aparut initial ca manifestare sociala spontana a crestinilor Bisericii Ierusalimului, dar se pastreaza pana astazi in monahismul cu viata de obste. Proprietatea obsteasca din sanul crestinismului difera mult fata de cea din comunism.
In crestinism axioma este "orice imi apartine este si al tau", pe cand in comunism axioma este "orice iti apartine este si al meu". Proprietatea obsteasca din crestinism se sprijina pe libera si spontana consimtire, in vreme ce in comunism pe impunerea exterioara si pe constrangere. 
Mai mult, proprietatea obsteasca din crestinism recunoaste ca stapan real al bunurilor pe Dumnezeu, pe cand proprietatea obsteasca comunista acorda aceasta calitate omului.In acest cadru, Parintii Bisericii uneori semnaleaza uriasul pericol pe care il comporta pentru om acumularea bogatiei sau mentinerea proprietatii particulare, iar alteori subliniaza necesitatea bunei ei intrebuintari. Primul fapt se observa in special in perioada primara a istoriei Bisericii, cand credinciosii proveneau in principal din paturile sociale mai sarace, dar nu inceteaza sa existe si in intreaga perioada ulterioara. Iar al doilea fapt il intalnim mai mult dupa venirea in sanul Bisericii a paturilor sociale mai avute si constituie o pozitie centrala pana astazi.

Ceaslov - Document Istoric

ÎNSEMNĂTATEA CELOR ŞAPTE LAUDE ALE BISERICII

Noţiuni generale despre cele şapte Laude bisericeşti

1. Care sunt cele şapte Laude bisericeşti.
Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin în fiecare sărbătoare (în Bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, Cele Șapte Laude. Ele sunt următoarele :
1. Vecernia (slujba de seară);
2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);
3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);
4. Utrenia şi Ceasul întâi (slujba de dimineaţă);
5. Ceasul al 3-lea;
6. Ceasul al 6-lea;
7. Ceasul al 9-lea.
Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe cu slujba de seară, adică cu Vecernia. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului găseşte acestui fapt şi o explicaţie simbolică : Începem cu Vecernia laudele sfinţilor şi ale praznicelor, ca şi cum aceştia ar vieţui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu şi ca sfârşindu-şi viaţa în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ţinuţi de moarte, aşteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinţei, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârşită împreună cu trupul.

2. Pentru ce sunt şapte Laude bisericeşti.
De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude ? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, aşa că rămân şapte. De aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără binecuvântarea de început, obişnuită la celelalte slujbe.
De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte, iar nu mai multe sau mai puţine ? Se ştie că la vechile popoare din Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte; şapte zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani); şapte braţe avea sfeşnicul din Cortul mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii dumnezeieşti; şapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea sărbătoarea Paştilor sau Azimile, etc. De la evrei a moştenit şi Biserica creştină numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul psalmistului; „ De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ” . Lingviştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh; „ Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul ”, zice Simeon al Tesalonicului, referindu-se la spusele Sfântului Apostol Pavel că „ Însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite ” (Rom. VIII, 26).


3. Temeiurile biblice şi religioase ale instituirii Laudelor bisericeşti.


Pentru fiecare din aceste laude găsim, de altfel, temeiuri scripturistice în textele Vechiului Testament şi mai ales în Psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia şi rugăciunile din timpul zilei (Ceasurile) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor psalmistului : „ Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi striga şi El va auzi glasul meu ” (Ps. 54, vs. 19). Mai ales rugăciunea de dimineaţă este amintită des, în multe locuri din Psalmi : „ Dimineaţa vei auzi glasul meu, împăratul meu şi Dumnezeul meu... Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea ” (Ps. 5, vs. 2-3). A se vedea pentru aceasta mai ales psalmii de la începutul Utreniei : Ps. 62, vs. 1; ps. 94, vs. 14. şi Ps. 118, vs. 147; ps. 142, vs. 8 ş.a.). Cât priveşte Pavecerniţa, adică rugăciunea dinainte de culcare, şi Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii, sunt şi ele amintite şi practicate de psalmist : „ Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele voi uda aşternutul meu ” (Ps. 6, vs. 6); sau; „ În miezul nopţii m-am sculat să Te slăvesc, pentru judecăţile Tale cele drepte ” (Ps. 103, vs. 62 ş.a.). În afară de aceste temeiuri biblice, fiecare din cele şapte Laude zilnice are şi anumite înţelesuri istorice sau simbolice; ele sunt puse adică în legătură cu unele evenimente sau momente din istoria sfânta a mântuirii, pe care le comemorează zilnic sau le simbolizează, împrospătându-le astfel în amintirea noastră şi făcându-ne să ne aducem aminte totdeauna de ele. Ele corespund totodată unei nevoi psihologice a credincioşilor (îndeosebi a celor mai zeloşi), de a-şi aduce aminte necontenit de Dumnezeu şi a I se ruga în momentele mai importante ale fiecărei zile din viaţa noastră religioasă. Atât scopul particular, cât şi înţelesurile istorico-simbolice ale fiecărei slujbe în parte vor fi arătate, mai pe larg, la capitolele respective; aici le vom enunţa numai pe scurt, pentru toate laolaltă. Astfel, Vecernia se aduce ca o mulţumire la sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne aduce totodată aminte şi de răstignirea şi punerea Domnului în mormânt, care a avut loc spre seară.
Pavecerniţa este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-l să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din întuneric. Ea ne duce cu gândul Ia moarte - noaptea vieţii - care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiţi şi fără teamă. Ne aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului, cu sufletul şi cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legaţi.
Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii este expresia nevoinţei monahale şi pustniceşti a privegherii (slujbei de noapte) şi totodată simbol şi imitaţie a laudei necurmate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în ceruri. Ea ne aduce totodată aminte de începutul patimilor Domnului (prinderea Lui în grădina Ghetsimani şi aducerea la judecată), dar şi de învierea Lui, precum şi de judecata din urmă.
Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii, cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuipările şi lovirile etc.).
Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de scamă ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei şi ultimul sfert al zilei), simbolizând astfel lauda necurmată pe care Puterile cereşti o aduc lui Dumnezeu în tot timpul. Revenind din trei în trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au şi un simbolism, trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi şi aducându-ne aminte, totodată, de evenimentele din istoria patimilor Domnului, întâmplate la ceasurile respective (judecata în faţa lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce). Ceasul IX încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia şi se termină cu Ceasul al nouălea.
Serviciul divin zilnic al celor şapte Laude este completat, desăvârşit şi încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte după Ceasul VI, sau de Obedniţă (Tipica sau Prânzândă), în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

4. Împărţirea (gruparea) Laudelor bisericeşti după momentele din zi când se săvârşesc.
Astfel, după timpul din zi în care se săvârşesc, slujbele care alcătuiesc serviciul divin public al unei zile liturgice se pot împărţi în trei cicluri sau grupe, formate fiecare din câte trei slujbe, şi anume:

Ciclul întâi, în care intră Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa, alcătuieşte rugăciunea de seară;
Ciclul al doilea, în care intră Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi, alcătuieşte rugăciunea de noapte şi de dimineaţă;

Ciclul al treilea, în care intră Ceasul al treilea. Ceasul al şaselea şi Liturghia (sau Obedniţa, în zilele în care nu se face Liturghie), alcătuieşte rugăciunea din timpul zilei.

Gruparea aceasta a slujbelor zilnice într-o triplă triadă de slujbe, adică în trei etape sau momente de rugăciune din cursul zilei, formate fiecare din câte trei slujbe, are şi o semnificaţie trinitară; ea s-a făcut pe de o parte în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi, iar pe de alta, după asemănarea celor nouă cete îngereşti, împărţite în triade de câte trei cete, care-L laudă necontenit pe Dumnezeu şi pe care Biserica le imită în acest chip.
În practică, acolo unde se săvârşesc zilnic toate cele şapte Laude, adică la mănăstiri şi la catedralele episcopale, ciclul al doilea se împreună de obicei cu ciclul al treilea; toate slujbele din aceste două cicluri se săvârşesc adică în timpul dimineţii, una după alta, fără pauze sau întreruperi. La bisericile de mir - cu rare excepții - nu se mai săvârşesc de fapt decât cele trei mai importante dintre ele, adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia, şi numai în zilele de sărbătoare. De fapt, numai pentru săvârşirea acestor trei slujbe zilnice este absolută nevoie de prezenţa preoţilor şi a cântăreţilor, ele fiind alcătuite mai ales din cântări, pe când restul celorlalte Laude, fiind alcătuite aproape numai din citiri, se pot citi şi fără preoţi, chiar afară din biserică, de către, fiecare creştin la el acasă sau de către călugări în chilii. Importanţa şi întâietatea acestor trei sfinte slujbe, faţă de celelalte, reiese şi din aceea că ele singure se încep şi se termină în altar, adică în partea cea mai dinăuntru şi cea mai sfântă a bisericii; celelalte se săvârşesc în întregime fie în naosul, fie în tinda sau pronaosul bisericii.
La slujba Vecerniei şi a Utreniei s-a aplicat, de altfel, îndeosebi, calendarul ortodox; în rânduiala lor a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice creştine, adică acele cântări (canoane, condace, tropare, sedelne, svetilne şi stihiri), în care imnografii sau poeţii creştini îi laudă şi îi preamăresc pe sfinţi sau evenimentele sărbătorite în fiecare zi liturgică; textele acestor cântări, care variază de la zi la zi, alcătuiesc cuprinsul de azi al Mineielor al Octoihului, al Triodului şi al Penticostarului. Participarea la cele trei slujbe zilnice principale constituie o datorie sau o obligaţie liturgică minimală a fiecărui credincios mirean, pe când participarea la celelalte, obligatorie pentru monahi, este facultativă pentru credincioşii mireni : „ Orice credincios este dator să asculte negreşit aceste slujbe (adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia), iar pentru celelalte să se îngrijească pe cât îi va sta în putinţă ”. De aceea, în studiul separat al fiecărei laude bisericeşti, vom stărui ceva mai mult asupra Vecerniei şi Utreniei şi vom trece mai repede peste rânduiala şi explicarea Pavecerniţei, a Miezonopticii şi a Ceasurilor.

Istoria Laudelor bisericeşti. Formarea serviciului divin public zilnic al Bisericii.
1. Caracterul nocturn al serviciului divin public în Biserica primară
Serviciul divin public al primelor comunităţi creştine (epoca Sfinţilor Apostoli) se săvârşea noaptea, şi anume în noaptea de sâmbătă spre duminică, precum reiese, de exemplu, din descrierea activităţii Sfântului Apostol Pavel la Troia (Fapte XX, 6-11) şi din scrisoarea proconsulului Pliniu cel Tânăr al Bitiniei către împăratul Traian, scrisă prin anii 111-113.
La aceasta au contribuit mai multe cauze. Mai întâi, primii creştini, recrutaţi mai mult dintre iudei, căutau să-L imite astfel pe Mântuitorul însuşi, care instituise Sfânta Euharistie într-o seară la Cina cea de Taină; ei alegeau pentru aceasta seara de sâmbătă, păstrând oarecum importanţa pe care o avea această zi la iudei. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere concepţia despre parusie, adică despre a doua şi apropiata venire a Domnului, idee atât de răspândită şi familiară primelor generaţii creştine. Primii creştini credeau şi nădăjduiau că Mântuitorul va veni a doua oară în timpul nopţii din ziua întâi a săptămânii, când a şi înviat. De aceea, ei aşteptau această venire petrecând noaptea de sâmbătă spre duminică în rugăciuni până la ziuă. Aşa a rezultat forma de priveghere a serviciului lor divin public. În al treilea rând, împrejurările istorice în care trăieşte Biserica creştină până la începutul veacului al IV-lea au favorizat în mare măsură, ba chiar au impus menţinerea acestei situaţii; din pricina persecuţiilor, creştinii primelor trei veacuri erau nevoiţi să se adune pentru rugăciune, de preferinţă în timpul nopţii, în locuri ferite şi ascunse, ca de exemplu în catacombe, pentru a scăpa astfel mai uşor de vigilenţa şi urmărirea persecutorilor. La aceste explicări fireşti ale caracterului nocturn al serviciului divin public de la începuturile Bisericii s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin teologic şi simbolic. Astfel, autorul lucrării anonime cu titlul Întrebări către conducătorul Antioh (atribuită odinioară Sfântului Atanasie) spunea că serbarea duminicii începe de sâmbătă seara, pentru ca să simbolizeze chemarea lumii de la întunericul neştiinţei la lumina cunoştinţei.

2. Scindarea serviciului divin şi formarea primelor Laude bisericeşti.
Pentru a se preîntâmpina oboseala privegherii continue de toată noaptea, serviciul de sâmbătă spre duminică s-a împărţit, curând, în două : o parte care se oficia devreme, seara, şi alta care se oficia după miezul nopţii sau către dimineaţă; între ele rămânea deci un răstimp de odihnă şi somn, aşa cum reiese chiar din felul cum descrie Pliniu cel Tânăr adunările de cult ale creştinilor, în scrisoarea menţionată mai înainte. Astfel, din această scindare a serviciului nocturn al primilor creştini, au rezultat cele două slujbe zilnice de căpetenie, care sunt totodată şi cele mai vechi dintre cele şapte Laude bisericeşti : Vecernia sau slujba de seară şi Utrenia, sau slujba de dimineaţă. La acestea se adaugă Liturghia, oficiată în continuare, tot în timpul nopţii (dis-de-dimineaţă), şi formată şi ea din două părţi :
A) Liturghia catehumenilor care, precum vom vedea, nu este ia origine altceva decât transpunerea creştină a serviciului sinagogii iudaice şi
B) Liturghia credincioşilor (Liturghia euharistică sau specific creştină), în timpul căreia avea loc frângerea pâinii sau imitaţia Cinei Domnului (împărtăşirea).
Toate acestea la un loc : Vecernia, Utrenia şi Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau oficial al Bisericii primare, la care luau parte toţi membrii primelor comunităţi creştine, cel puţin o dată pe săptămână, şi anume sâmbătă spre duminică.

3. Ceasurile de rugăciune zilnică a Bisericii în primele trei secole.
Mântuitorul ne îndemnase însă să ne rugăm în toată vremea (Lc. XXI, 36), sfat pe care Sfântul Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel : „ Rugaţi-vă neîncetat ! ”. De aceea, în afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public şi oficial de noapte, primii creştini au adoptat şi alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Şi cum aceştia erau recrutaţi mai ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu care erau deprinşi : în primul rând Ceasul al treilea (ora de dimineaţă). Ceasul al şaselea (ora de amiază) şi Ceasul al nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnică la mai toate popoarele antichităţii şi pe care le adoptaseră şi evreii.
Sfinţii Apostoli înşişi au dat, cei dintâi, exemplu în acest sens. Astfel, Sfântul Apostol Pavel se roagă la Iope în foişorul de sus, la vremea Ceasului al şaselea (Fapte X, 9). Tot el, împreună cu Sfântul Ioan, se suie la templul din Ierusalim la vremea rugăciunii şi anume la Ceasul al nouălea (Fapte III, 1), iar în ziua Cincizecimii, toţi Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi pentru rugăciune în foişorul Cinei, la Ceasul al treilea, în clipa pogorârii Sfântului Duh (Fapte II, 15). Puţin mai târziu (pe la sfârşitul secolului I), Sfântul Clement Romanul face aluzie clară la existenţa unor ore stabilite (reglementate) pentru rugăciune, deosebite de Liturghia euharistică, în Didahia celor 12 Apostoli (cap. 8) reglementează numărul acestor ore şi caută să le imprime totodată un conţinut sau un caracter creştin, recomandând credincioşilor să se roage de trei ori pe zi, zicând Tatăl nostru, în opoziţie cu practicile fariseice. Desigur, se vede de aici şi preocuparea de a-i sustrage pe primii creştini de la frecventarea templului şi a sinagogii, prescriindu-le o rugăciune specific creştină, acasă la ei. Aceste ore de rugăciune zilnică aveau, deci, la început, un caracter particular, neoficial şi totodată facultativ sau benevol.
Încă din a doua jumătate a secolului întâi, cultul creştin era alcătuit, deci, din două cicluri de rugăciune :
A) Unul nocturn, cu caracter public şi oficial, care se săvârşea o dată pe săptămână, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, de care era legată amintirea învierii Domnului şi nădejdea parusiei Lui, precum şi în ajunul aniversărilor martirilor, iar mai târziu, şi în fiecare miercuri şi vineri;
B) Altul, de ziuă, cu caracter neoficial sau particular şi facultativ, care se săvârşea zilnic, fiind lăsat pe seama evlaviei sau pietăţii personale a fiecăruia.
Situaţia aceasta se menţine în tot timpul, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Chiar atunci când cele două părţi ale privegherii originare de noapte (Vecernia şi Utrenia) au început să fie oficiate zilnic, ele au rămas singurele Laude sau slujbe zilnice cu caracter comun şi obligatoriu, adică intrate în canonul oficial de rugăciune al Bisericii; de aceea, Tertulian le numeşte legitimae orationes, pe când celelalte aveau caracter facultativ, depinzând de pietatea sau râvna individuală a fiecăruia.
Astfel, în sec. III, Tradiţia apostolică, atribuită de obicei lui Ipolit Romanul, dar care era poate de origine orientală, prescrie următoarele momente de rugăciune particulară zilnică, obligatorii pentru orice creştin :
Dimineaţa, îndată după scularea din somn şi spălare; la Ceasul al IlI-lea; la Ceasul al Vl-lea; la Ceasul al IX-lea; înainte de culcare; la miezul nopţii; la cântarea cocoşului (dimineaţa)
Aceleaşi momente de rugăciune zilnică sunt prescrise şi într-un alt document de mai târziu, derivat din Tradiţia apostolică, şi anume Testamentum Domini. În Constituţiile apostolice, redactate în forma de azi spre sfârşitul secolului la IV-lea, este păstrat acelaşi program al rugăciunii zilnice, dar fără rugăciunea de la miezul nopţii, dându-se şi o explicare a rostului fiecăruia din aceste momente, în viaţa religioasă a creştinilor :
Dimineaţa., rugaţi-vă pentru că Domnul v-a luminat, alungând noaptea şi aducând ziua.
La Ceasul al treilea, pentru că în acest moment a primit Domnul de la Pilat hotărârea de osândă.
La Ceasul al şaselea, pentru că atunci a fost răstignit.
La Ceasul al nouălea pentru că toate s-au cutremurat când Domnul a fost răstignit, înfricoşându-se de îndrăzneala nelegiuiţilor iudei şi neputând răbda batjocura adusă Domnului.
Seara (la Vecernie), drept mulţumire pentru că v-a dat noaptea spre odihnă de ostenelile din timpul zilei.
La cântatul cocoşilor (la Utrenie), pentru că acest ceas vesteşte sosirea zilei, spre a face lucrurile luminii.
Precum se vede, repetarea rugăciunii la aceste momente din cursul fiecărei zile ţintea la aplicarea poruncii Mântuitorului de a se ruga neîncetat (Luca XXI, 36) şi de a întreţine permanentă amintirea Sa, care-i întărea pe credincioşi în osteneli şi ispite.

4. Fixarea numărului de azi al Laudelor bisericeşti (sec. IV ş. u,)
Consacrarea oficială ca servicii divine publice şi, deci, obligatorii, a orelor de rugăciune din timpul zilei, alături de cele din serviciul de noapte, s-a făcut în cursul jumătăţii a doua a secolului al IV-lea. Orele de rugăciune din timpul zilei, care până aici constituiau un sfat sau o problemă de pietate individuală, deveniră acum o poruncă valabila pentru toţi credincioşii. La aceasta a contribuit, în cea mai mare parte, influenţa crescândă a monahismului asupra vieţii religioase a laicilor. Se ştie că vechii asceţi din timpul primelor trei veacuri creştine trăiau în general în mijlocul lumii, sub numele de solitari sau asceţi şi fecioare, ducând o viaţă de înfrânare şi de continuă rugăciune; ei alcătuiau un fel de stare sau categorie intermediară între clerici şi laici. Se înţelege că zelul lor pentru rugăciune, mult mai mare decât al laicilor, era pilduitor şi molipsitor pentru mulţi dintre laici. Dar începând din epoca de pace a Bisericii, în viaţa vechilor asceţi se întâmplă o schimbare fundamentală. Ei părăsesc de aici înainte lumea, pentru a se retrage în pustie, punând temelia vieţii chinovitice şi eremitice (idioritmice), pentru a se putea astfel consacra mai uşor şi deplin desăvârşirii spirituale, prin asceză şi neîncetată rugăciune. În bisericile lor se îndeplinea în chipul cel mai complet şi mai riguros, ba chiar cu prisosinţă, pravila de rugăciune zilnică, a cărei practică însă ei o aduceau de fapt, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, tot din bisericile de enorie, de unde proveneau. Prestigiul monahismului a făcut ca bisericile mănăstireşti să devină apoi exemple şi modele în această privinţă, mai întâi pentru bisericile catedrale (din oraşe) cu cler mai numeros şi apoi şi pentru bisericile de enorie.
Cel mai mult a contribuit la generalizarea serviciului Laudelor bisericeşti, aşa cum se oficia în mănăstiri, Sfântul Vasile cel Mare, prin Regulile sale pentru viaţa monahală în care el enumeră şi consideră obligatorii pentru toţi creştinii nu numai Laudele existente până atunci, ci şi altele noi, care se dezvoltaseră între timp în serviciul mănăstiresc, expunând şi temeiurile sau motivele lor biblice şi disciplinare sau morale. El enumera în plus : rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (deosebită de cea de la Ceasul al IX-lea şi cea de la sfârşitul zilei sau Vecernia), cea de la miezul nopţii şi rugăciunea de dimineaţă, care se făcea după revărsatul zorilor (deosebită de Utrenie), înainte de Ceasul al treilea. Rugăciunea aceasta de dimineaţă, de care vorbeşte Sfântul Vasile, nu poate fi altceva decât Ceasul I, după care veneau Ceasul al III-lea, al Vl-lea şi al IX-lea precum şi rugăciunea de seară (Vecernia), mai dinainte cunoscute şi practicate; rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (la care se citea Psalmul XC) nu e altceva decât Pavecerniţa cea de la miezul nopţii e Miezonoptica, iar cea din zorii zilei. Utrenia. Iar cum în chip practic Ceasul I nu putea fi oficiat decât unit cu Utrenia, adică după ea, ca şi azi, putem spune că spre sfârşitul secolului al IV-lea găsim deja încheiat numărul de şapte Laude, preconizat de glasul psalmistului (Ps. 118, vs. 164 : „ De şapte ori pe zi Te laud. Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ”), număr la care Biserica a rămas şi pe care l-a consacrat oficial în cele din urmă, adică :
a) Ceasul al IX-lea, b) Vecernia, c) Pavecerniţa, d) Miezonoptica, e) Utrenia cu Ceasul I, f) Ceasul al IlI-lea şi g) Ceasul al VI-lea.
După cum se vede, toate aceste slujbe şi-au luat denumirea după momentul din zi în care se săvârşeau la început în mănăstiri. Împăcând astfel, pe de o parte, recomandarea apostolică de a se ruga neîncetat (I Tes. V, 17), pe de alta, datoria monahilor de a lucra zi şi noapte, după pilda Sfântului Apostol Pavel (2 Tes., III, 8), se ajunge la împlinirea idealului muncii şi rugăciunii continue, cărora se vor consacra vieţuitorii mănăstirilor de obşte.
Rânduiala serviciului divin zilnic din mănăstirile Sfântului Vasile a fost adoptată apoi de mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, care a dat Ortodoxiei răsăritene, dintre călugării ei, teologi şi imnografi iluştri, ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma şi Ştefan Melodul, ale căror imne şi rugăciuni au contribuit mult la dezvoltarea cultului ortodox în general şi îndeosebi a serviciului Laudelor zilnice. Din mănăstirile savaite, rânduiala aceasta a trecut mai târziu (secolele VIII-IX) în cele studite, din jurul Constantinopolului, înfiinţate sau organizate de cei doi fraţi : Teodor şi Iosif Studitul, dintre care al doilea a ajuns mai târziu episcop al Tesalonicului. O ultimă fază de dezvoltare, în care se ajunge aproape de rânduiala de azi, capătă serviciul Laudelor zilnice în mănăstirile din Athos, începând din secolul X, când Sfinţii Atanasie Atonitul fondează (în 963) Marea Lavră. De aici, datorită mai ales expansiunii panortodoxe a marii mişcări spirituale a isihasmului, rânduiala s-a întins şi s-a generalizat în mănăstirile din Balcani, prin traducerile slave ale cărţilor de slujbă datorate patriarhului Eftimie al Bulgariei (sec. XIV), în cele din Ţările Române, prin călugărul Nicodim şi mitropolitul Antim Critopulos, iar în Rusia prin mitropolitul Grigore (Ciprian) Ţamblac (1406), recunoscut în 1390 ca mitropolit al întregii Rusii.
Generalizarea tuturor celor şapte Laude în pravila sau canonul oficial de slujbă a Bisericii nu s-a făcut dintr-o dată peste tot. Completarea numărului Laudelor bisericeşti şi generalizarea lor în practica tuturor bisericilor mănăstireşti şi de enorie se datoreşte nu numai influentei monahismului, precum am spus, ci şi ierarhilor care, fiind recrutaţi în general dintre monahi şi având strânse legături cu aceştia, erau un fel de exponenţi ai vieţii monahale în mijlocul lumii şi căutau să impună astfel şi bisericilor de mir rânduiala de slujba cu care erau obişnuiţi în mănăstiri. Definitivarea şi uniformizarea rânduielii de slujbă a celor şapte Laude, care au intrat în cuprinsul cărţii de slujbă numită Ceaslov sau Orologion, a fost realizată, în sfârşit, prin tipărirea acestei cărţi, începând cu ediţiile slave de la sfârşitul secolului XV (Cracovia, 1491, şi Veneţia, 1493) şi cea greacă de la începutul secolului XVI (Veneţia, 1509),
În Apus, introducerea şi generalizarea Ceasurilor zilnice de rugăciune s-a făcut sub influenţa Regulilor monahale ale Sfântului Ioan Cassian, organizatorul monahismului apusean din Galia (1435) şi ale Sfântului Benedict de Nursia (sec. VI). Un rol important îl avusese de asemenea, încă mai dinainte Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (1397), care a introdus acolo, cel dintâi, modul de cântare antifonică a psalmilor şi a imnelor noi în cursul laudelor bisericeşti, ca mijloc de luptă împotriva ereziei ariene.
O dezvoltare mai nouă a serviciului Ceasurilor din mănăstiri o reprezintă Mezorele s-au Mijloceasurile (rugăciuni care se citesc numai în mănăstiri, între Ceasuri) şi Obedniţa sau Prânzânda, (rugăciunea de la amiază)

MIEZONOPTICA PENTRU TOATE ZILELE

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti întru cuvintele Tale şi biruitor când ne vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu; duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe Altarul Tău viţei.

Info despre Ceaslov