luni, 28 mai 2012

Biserica si Avutia ei Opulenta

“Fabrica” de bani – Averea Bisericii Ortodoxe Române


Trei miliarde de euro: 
la această sumă se ridică averea Bisericii Ortodoxe Române. Cel mai mare cult din România deţine peste 70.000 de hectare de pădure şi teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante şi ferme. Realizatorii acestui film au obţinut aceste informaţii din surse, dată fiind lipsa de transparenţă a Bisericii Ortodoxe cu privire la bunurile pe care le deţine.
Răspunsul la întrebarea „ce se întâmplă cu banii strânşi din serviciile religioase, vânzarea de obiecte de cult, donaţiile şi subvenţiile de la stat?” nu a fost încă elucidat. Acest film documentar, intitulat „Cât de mare este averea Bisericii” şi difuzat în emisiunea Cu Ochii’n 4, la TVR, încearcă să risipească misterul din jurul averii impresionante a BOR. (Sursa filmedocumentare.com)
Biserica Ortodoxă Română cuprinde 6 Mitropolii, alcătuite din Arhiepiscopii şi Episcopii, cu un total de 11.146 parohii, deservite de 14.035 preoţi şi diaconi, în 15.116 lăcaşuri de cult. Pentru românii ortodocşi din străinătate, există 3 Mitropolii şi 2 Episcopii (în Europa) şi o Arhiepiscopie (pe continentul american). BOR are, de asemenea, 631 mănăstiri şi schituri, cu peste 8.059 călugăriţe şi călugări. În cadrul BOR există, de asemenea, 279 de aşezăminte sociale, 275 de muzee şi colecţii muzeale, precum şi 42 de centre de conservare şi depozitare a obiectelor cultural-religioase ale moştenirii naţionale.
Numai în Protoieria III din Capitală există 59 de parohii şi o mănăstire, majoritatea fiind construite în secolele XVI – XVII şi menţionate în lista monumentelor istorice. Toate aceste clădiri sunt, evident, plasate pe terenuri care se întind în total pe sute de hectare dacă socotim şi pădurile care aparţin Bisericii. Unele dintre ele sunt închiriate unor firme renumite, altele sunt doar exploatate în folosul Bisericii.
De asemenea, pe lângă fiecare biserică, există, de obicei, şi o casă parohială, ceea ce înseamnă că numărul clădirilor bisericii este cu mult mai mare de 27.000. Dacă estimăm valoarea medie a fiecărui imobil la numai 100.000, înseamnă că bunurile imobile ale Patriarhiei se ridică la minimum 1 miliard de euro…

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist  



Poziţia Bisericii faţă de bunurile materiale este pozitivă

 Bunurile acestea au fost create de Dumnezeu şi sunt date oamenilor spre folosinţă şi mulţumire. Această poziţie, care decurge din recunoaşterea lui Dumnezeu ca Făcător al lumii, nu a fost contestată în creştinism decât numai de catre gnosticii dualişti, pe care Biserica i-a declarat eretici. Dar această poziţie nu implică şi abordarea favorabilă a bogăţiei sau acceptarea strângerii de bunuri materiale, care de obicei este în legătură cu nedreptatea şi lăcomia.
În ceea ce priveşte bunurile materiale, Părinţii Bisericii adoptă o întreagă gamă de atitudini,începând cu simpla tolerare a păstrării acestora sub forma proprietăţii particulare, când ea este folosită în scopuri sociale, şi ajungând până la totala respingere a oricărei proprietăţi individuale şi promovarea proprietăţii obşteşti.      
Proprietatea obsteasca a aparut initial ca manifestare sociala spontana a crestinilor Bisericii Ierusalimului, dar se pastreaza pana astazi in monahismul cu viata de obste. Proprietatea obsteasca din sanul crestinismului difera mult fata de cea din comunism.
In crestinism axioma este "orice imi apartine este si al tau", pe cand in comunism axioma este "orice iti apartine este si al meu". Proprietatea obsteasca din crestinism se sprijina pe libera si spontana consimtire, in vreme ce in comunism pe impunerea exterioara si pe constrangere. 
Mai mult, proprietatea obsteasca din crestinism recunoaste ca stapan real al bunurilor pe Dumnezeu, pe cand proprietatea obsteasca comunista acorda aceasta calitate omului.In acest cadru, Parintii Bisericii uneori semnaleaza uriasul pericol pe care il comporta pentru om acumularea bogatiei sau mentinerea proprietatii particulare, iar alteori subliniaza necesitatea bunei ei intrebuintari. Primul fapt se observa in special in perioada primara a istoriei Bisericii, cand credinciosii proveneau in principal din paturile sociale mai sarace, dar nu inceteaza sa existe si in intreaga perioada ulterioara. Iar al doilea fapt il intalnim mai mult dupa venirea in sanul Bisericii a paturilor sociale mai avute si constituie o pozitie centrala pana astazi.



sâmbătă, 26 mai 2012

Cel mai bogat om din România interbelică

Despre Ioan C. Mihail, cunoscut de toți ca Jean Mihail, se spune că ar fi fost cel mai bogat român din toate timpurile. Un lucru este cert. Între anii 1929 și 1933, în timpul marii crize economice, Jean Mihail a fost cel care a împrumutat statul român. Da, să depășească momentul de cumpănă.

Jean Mihail a fost cel mai bogat român din perioada interbelică. Acesta s-a născut în anul 1875, ca fiu al latifundiarului Constantin (Dinu) Mihail pe a cărui avere a moștenit-o. La mijlocul anilor 1920, Jean Mihail deținea moșii în șapte dintre județele României astfel: Ilfov, Mehedinți, Dolj, Gorj, Olt, Teleorman și Galați în urma exproprierii pământurilor la reforma agrară din 1921. În anul 1930, acesta a moștenit o avere colosală de la două dintre mătușile sale bogate.  

„A avut o vilă pe Calea Victoriei în Bucureşti, o casă la Floreşti în Prahova, dar şi Castelul Zamora din Buşteni. Acestea sunt cele mai importante proprietăţii pe care le-a deţinut familia Mihail“, a povestit pentru adevarul.ro Toma Rădulescu, istoric.


Jean Mihail a împrumutat statul român

În marea criză economică ce a durat între 1929 și 1933 Jean Mihail a fost cel care a girat pentru statul român. Despre Jean Mihail se spunea că avea o avere de peste un miliard de lei și lichidități de mai bine de nouă tone de aur. Olteanul a garantat cu propria avere un împrumut extern al României, absolut vital pentru depăşirea crizei. În acea perioadă, România era condusă de Carol al II-lea.

În centrul Craiovei, Constantin Dinu Mihail şi-a construit o reşedinţă unde în prezent funcţionează Muzeul de Artă. Necăsătorit și fără copii, Jean Mihail s-a stins din viaţă în anul 1936, lăsându-şi uriaşa avere statului român (30 de milioane de lei în numerar și alte 950 de milioane, în efective și acțiuni, la diferite bănci). Jean Mihail s-a stins chiar în reședința din Palatul Jean Mihail, unde, se spune că olteanul ar fi murit singur, într-o cameră neîncălzită. Vezi Sursa AICI


Averea celui mai bogat om din România interbelică, 
„pierdută“ în istorie

În anii 1930, olteanul Jean Mihail era cel mai bogat român deţinând sute de mii de hectare, proprietăţi în toată ţara şi conturi bancare de milioane de lei. După moartea sa, averea a revenit prin testament statului, dorindu-se înfiinţarea Fundaţiei Culturale „Jean Mihail“. Din păcate, nici până acum nu se ştie cum a dispărut o parte din averea boierului, istoricii arătând cu degetul înspre comuniştii.
La sfârşitul secolului XIX, Constantin Dinu Mihail, tatăl lui Jean, era unul dintre cei mai mari proprietari funciari din ţară primind 100.000 de pogoane de pământ după moartea tatălui său, dar şi o datorie echivalentă cu valoare moşiilor. Craioveanul deţinea mai multe reşedinţe în ţară dintre care amintim o vila pe Calea Victoriei (Bucureşti), o casa la Floreşti (judeţul Prahova) precum şi Castelul Zamora din Buşteni. „Avea mai multe proprietăţi. Acestea sunt doar câteva dintre ele“, ne explică istoricul craiovean Toma Rădulescu.
Castelul Zamora din Buşteni, scos recent la vânzare   
Averea sa era completată de o colecţie valoroasă de pictură universală cumpărată cu ajutorul surorii sale, Elena, de la un mare magazin de artă din Europa deţinut de comnatul său. După căsătoria cu Matilda Spiro, eveniment consumat la Viena, Dinu Mihail se întoarce la Craiova şi reuşeşte să achite toate datoriile şi ipotecile la Creditul Agricol, cumpărând moşii în judeţele din Oltenia şi nu numai – Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi, Teleorman, Ilfov şi Tecuci. În centrul Băniei, boierul îşi construieşte o reşedinţă somptoasă (n.r. în prezent sediul Muzeului de Artă Craiova), apelând la cei mai buni specialişti din ţară.
Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă
„Este vorba de arhitectul Curţii Regale, Paul Goterreau care a realizat planurile construcţiei şi arhitectului italian Constantino Cichi care a supravegheat construcţia. Palatul are o valoare inestimabilă. Scare de onoare este făcută din marmură de Carrara, candelabre din cristal de Murano, are oglinzi venetiene, plafoane pictate şi pereti tapisati cu mãtase de Lyon“, explică istoricul Toma Rădulescu. Pe tema palatului există şi o legendă care spune că propietarul Constantin Mihail a cerut regelui aprobarea să acopere palatul cu monede de aur şi că răspunsul ar fi fost afirmativ, dar ca monedele să fie aşezate în dungă. Important de ştiut că reşedinţa a fost prevăzută de la început cu instalaţie electrică şi încălzire centrală.
Interior din Palatul Jean Mihail
Dinu Mihail nu a apucat să-şi inaugureze palatul pentru că în 1908 a decedat. Abia în 1909 monumentul a fost ianugurat de cei doi fii ai săi, Nicolae şi Jean Mihail. Nicolae, fiul cel mare, a trăit mult timp în Franţa unde a şi murit în 1918, iar cel mic a moştenit toată averea tatălui său.„Jean Mihail a fost membru al Parlamentului României şi unul dintre susţinătorii reformelor agrare în ciuda poziţiei sale sociale“, mai spune istoricul Toma Rădulescu. Jean Mihail a moştenit şi bunurile altor trei rude: unchiul său care îi lasă în 1901 casa din Bucureşti şi averea sa, mătuşa după mamă care îi lasă moşia de la Deveselu (2.000 de hectare) iar cealălaltă mătuşă după tată care îi lasă colecţia de tablouri şi o casă în Craiova. „Cu siguranţă era cel mai bogat român la acea vreme. Nu avea nimeni în ţară propietăţi de asemenea valoare, sute de mii de hectare plus conturi în bănci“, susţine istoricul.
Necăsătorit şi fără copii, Jean Mihail a lăsat prin testament întreaga avere statului, cerând înfiinţarea unei fundaţii care să-i poarte numele şi care să lichideze averea în folosul oamenilor de rând. Fundaţia Culturală Jean C. Mihail a fost înfiinţată la 1 septembrie 1936 de executorul testamentului, doctorul Constantin Angelescu, fost ministru al Învăţământului, „Într-adevăr, s-a înfiinţat o fundaţie dar degeaba. Nu a trecut mult timp şi a venit războiul, apoi ocupaţia sovietică. După aceea au venit comuniştii la putere iar de averea lui Jean Mihail s-a ales praful“, susţine Toma Rădulescu. 
Odată cu venirea comuniştilor, din somptosul palat din Bănie au dispărut importante piese de mobilier. „O parte din mobilier a ajuns în casele unor oameni ai căror copii sau nepoţi sunt acum persoane publice, mă refer la profesori universitari sau academicieni“, mai spune istoricul. Toma Rădulescu susţine că propietăţile boierului au fost naţionalizate de comunişti iar conturile au ajuns pe mâna oamenilor importanţi din Partidul Comunist Român. „Credeţi că s-au vărsat toţi banii la partid? A apucat fiecare ce a putut. Unii au luat conturile, alţii au pus mâna pe obiectele de valoare. Se ştiu cei care au în propriile case obiecte de valoare din palatul Jean Mihail“, susţine acesta.

miercuri, 23 mai 2012

Teritoriul Daciei - Ghiara de Sfinx


"CUIUL DACIC" sau "CUIUL LUI PEPELEA"

 Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite, si sa ma reped pina la Orheii Vechi, din ratiuni sentimentale familiale. Am intilnit o multime de oameni minunati dar povestea unuia dintre ei mi s-a parut deosebit de interesanta. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: "Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii". 


A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul. L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: "Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit asa de indragostit de acei Daci, incit imediat dupa colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede "Acasa" in Muntii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmasii lor."



 Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: "Ospetele Nemuririi", "Enigmele Civilizatiei Dacice", "Fierul-Piatra, Dacii-Timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si ... dispare. "Ei, asa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.
 Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare. O "Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.
 Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala "dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1. suprafata - Magnetita "Fe3O4"
2. oxid de fier "FeO"
3. alumo-silicati.
 Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are foua straturi de "domene", unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este "ciudatenia", sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!
 Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce ... citiva kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.
 Ca dacii ne-au lasat mostre de "civilizatie" extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea "asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
 Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
 Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica "Eu ma grabesc sa curg" (in sanscrita). Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in "Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
 Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca "Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea. De aceea el daco-romanul cind spune "buna ziua" de fapt spune "Bun e Dyaus". El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si ... in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii "the chosen people".
 "Bun e Dyaus" domnilor daco-romani, trezitiva si va redescoperiti trecutul pina nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi.

(Dr. Napoleon Savescu)

luni, 14 mai 2012

Ceaslov - Document Istoric

ÎNSEMNĂTATEA CELOR ŞAPTE LAUDE ALE BISERICII


Noţiuni generale despre cele şapte Laude bisericeşti

1. Care sunt cele şapte Laude bisericeşti.
Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin în fiecare sărbătoare (în Bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, Cele Șapte Laude. Ele sunt următoarele :
1. Vecernia (slujba de seară);
2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);
3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);
4. Utrenia şi Ceasul întâi (slujba de dimineaţă);
5. Ceasul al 3-lea;
6. Ceasul al 6-lea;
7. Ceasul al 9-lea.
Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe cu slujba de seară, adică cu Vecernia. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului găseşte acestui fapt şi o explicaţie simbolică : Începem cu Vecernia laudele sfinţilor şi ale praznicelor, ca şi cum aceştia ar vieţui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu şi ca sfârşindu-şi viaţa în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ţinuţi de moarte, aşteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinţei, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârşită împreună cu trupul.

2. Pentru ce sunt şapte Laude bisericeşti.
De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude ? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, aşa că rămân şapte. De aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără binecuvântarea de început, obişnuită la celelalte slujbe.
De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte, iar nu mai multe sau mai puţine ? Se ştie că la vechile popoare din Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte; şapte zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani); şapte braţe avea sfeşnicul din Cortul mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii dumnezeieşti; şapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea sărbătoarea Paştilor sau Azimile, etc. De la evrei a moştenit şi Biserica creştină numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul psalmistului; „ De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ” . Lingviştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh; „ Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul ”, zice Simeon al Tesalonicului, referindu-se la spusele Sfântului Apostol Pavel că „ Însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite ” (Rom. VIII, 26).


3. Temeiurile biblice şi religioase ale instituirii Laudelor bisericeşti.


Pentru fiecare din aceste laude găsim, de altfel, temeiuri scripturistice în textele Vechiului Testament şi mai ales în Psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia şi rugăciunile din timpul zilei (Ceasurile) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor psalmistului : „ Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi striga şi El va auzi glasul meu ” (Ps. 54, vs. 19). Mai ales rugăciunea de dimineaţă este amintită des, în multe locuri din Psalmi : „ Dimineaţa vei auzi glasul meu, împăratul meu şi Dumnezeul meu... Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea ” (Ps. 5, vs. 2-3). A se vedea pentru aceasta mai ales psalmii de la începutul Utreniei : Ps. 62, vs. 1; ps. 94, vs. 14. şi Ps. 118, vs. 147; ps. 142, vs. 8 ş.a.). Cât priveşte Pavecerniţa, adică rugăciunea dinainte de culcare, şi Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii, sunt şi ele amintite şi practicate de psalmist : „ Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele voi uda aşternutul meu ” (Ps. 6, vs. 6); sau; „ În miezul nopţii m-am sculat să Te slăvesc, pentru judecăţile Tale cele drepte ” (Ps. 103, vs. 62 ş.a.). În afară de aceste temeiuri biblice, fiecare din cele şapte Laude zilnice are şi anumite înţelesuri istorice sau simbolice; ele sunt puse adică în legătură cu unele evenimente sau momente din istoria sfânta a mântuirii, pe care le comemorează zilnic sau le simbolizează, împrospătându-le astfel în amintirea noastră şi făcându-ne să ne aducem aminte totdeauna de ele. Ele corespund totodată unei nevoi psihologice a credincioşilor (îndeosebi a celor mai zeloşi), de a-şi aduce aminte necontenit de Dumnezeu şi a I se ruga în momentele mai importante ale fiecărei zile din viaţa noastră religioasă. Atât scopul particular, cât şi înţelesurile istorico-simbolice ale fiecărei slujbe în parte vor fi arătate, mai pe larg, la capitolele respective; aici le vom enunţa numai pe scurt, pentru toate laolaltă. Astfel, Vecernia se aduce ca o mulţumire la sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne aduce totodată aminte şi de răstignirea şi punerea Domnului în mormânt, care a avut loc spre seară.
Pavecerniţa este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-l să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din întuneric. Ea ne duce cu gândul Ia moarte - noaptea vieţii - care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiţi şi fără teamă. Ne aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului, cu sufletul şi cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legaţi.
Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii este expresia nevoinţei monahale şi pustniceşti a privegherii (slujbei de noapte) şi totodată simbol şi imitaţie a laudei necurmate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în ceruri. Ea ne aduce totodată aminte de începutul patimilor Domnului (prinderea Lui în grădina Ghetsimani şi aducerea la judecată), dar şi de învierea Lui, precum şi de judecata din urmă.
Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii, cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuipările şi lovirile etc.).
Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de scamă ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei şi ultimul sfert al zilei), simbolizând astfel lauda necurmată pe care Puterile cereşti o aduc lui Dumnezeu în tot timpul. Revenind din trei în trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au şi un simbolism, trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi şi aducându-ne aminte, totodată, de evenimentele din istoria patimilor Domnului, întâmplate la ceasurile respective (judecata în faţa lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce). Ceasul IX încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia şi se termină cu Ceasul al nouălea.
Serviciul divin zilnic al celor şapte Laude este completat, desăvârşit şi încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte după Ceasul VI, sau de Obedniţă (Tipica sau Prânzândă), în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

4. Împărţirea (gruparea) Laudelor bisericeşti după momentele din zi când se săvârşesc.
Astfel, după timpul din zi în care se săvârşesc, slujbele care alcătuiesc serviciul divin public al unei zile liturgice se pot împărţi în trei cicluri sau grupe, formate fiecare din câte trei slujbe, şi anume:

Ciclul întâi, în care intră Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa, alcătuieşte rugăciunea de seară;
Ciclul al doilea, în care intră Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi, alcătuieşte rugăciunea de noapte şi de dimineaţă;

Ciclul al treilea, în care intră Ceasul al treilea. Ceasul al şaselea şi Liturghia (sau Obedniţa, în zilele în care nu se face Liturghie), alcătuieşte rugăciunea din timpul zilei.

Gruparea aceasta a slujbelor zilnice într-o triplă triadă de slujbe, adică în trei etape sau momente de rugăciune din cursul zilei, formate fiecare din câte trei slujbe, are şi o semnificaţie trinitară; ea s-a făcut pe de o parte în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi, iar pe de alta, după asemănarea celor nouă cete îngereşti, împărţite în triade de câte trei cete, care-L laudă necontenit pe Dumnezeu şi pe care Biserica le imită în acest chip.
În practică, acolo unde se săvârşesc zilnic toate cele şapte Laude, adică la mănăstiri şi la catedralele episcopale, ciclul al doilea se împreună de obicei cu ciclul al treilea; toate slujbele din aceste două cicluri se săvârşesc adică în timpul dimineţii, una după alta, fără pauze sau întreruperi. La bisericile de mir - cu rare excepții - nu se mai săvârşesc de fapt decât cele trei mai importante dintre ele, adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia, şi numai în zilele de sărbătoare. De fapt, numai pentru săvârşirea acestor trei slujbe zilnice este absolută nevoie de prezenţa preoţilor şi a cântăreţilor, ele fiind alcătuite mai ales din cântări, pe când restul celorlalte Laude, fiind alcătuite aproape numai din citiri, se pot citi şi fără preoţi, chiar afară din biserică, de către, fiecare creştin la el acasă sau de către călugări în chilii. Importanţa şi întâietatea acestor trei sfinte slujbe, faţă de celelalte, reiese şi din aceea că ele singure se încep şi se termină în altar, adică în partea cea mai dinăuntru şi cea mai sfântă a bisericii; celelalte se săvârşesc în întregime fie în naosul, fie în tinda sau pronaosul bisericii.
La slujba Vecerniei şi a Utreniei s-a aplicat, de altfel, îndeosebi, calendarul ortodox; în rânduiala lor a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice creştine, adică acele cântări (canoane, condace, tropare, sedelne, svetilne şi stihiri), în care imnografii sau poeţii creştini îi laudă şi îi preamăresc pe sfinţi sau evenimentele sărbătorite în fiecare zi liturgică; textele acestor cântări, care variază de la zi la zi, alcătuiesc cuprinsul de azi al Mineielor al Octoihului, al Triodului şi al Penticostarului. Participarea la cele trei slujbe zilnice principale constituie o datorie sau o obligaţie liturgică minimală a fiecărui credincios mirean, pe când participarea la celelalte, obligatorie pentru monahi, este facultativă pentru credincioşii mireni : „ Orice credincios este dator să asculte negreşit aceste slujbe (adică Vecernia, Utrenia şi Liturghia), iar pentru celelalte să se îngrijească pe cât îi va sta în putinţă ”. De aceea, în studiul separat al fiecărei laude bisericeşti, vom stărui ceva mai mult asupra Vecerniei şi Utreniei şi vom trece mai repede peste rânduiala şi explicarea Pavecerniţei, a Miezonopticii şi a Ceasurilor.

Istoria Laudelor bisericeşti. Formarea serviciului divin public zilnic al Bisericii.
1. Caracterul nocturn al serviciului divin public în Biserica primară
Serviciul divin public al primelor comunităţi creştine (epoca Sfinţilor Apostoli) se săvârşea noaptea, şi anume în noaptea de sâmbătă spre duminică, precum reiese, de exemplu, din descrierea activităţii Sfântului Apostol Pavel la Troia (Fapte XX, 6-11) şi din scrisoarea proconsulului Pliniu cel Tânăr al Bitiniei către împăratul Traian, scrisă prin anii 111-113.
La aceasta au contribuit mai multe cauze. Mai întâi, primii creştini, recrutaţi mai mult dintre iudei, căutau să-L imite astfel pe Mântuitorul însuşi, care instituise Sfânta Euharistie într-o seară la Cina cea de Taină; ei alegeau pentru aceasta seara de sâmbătă, păstrând oarecum importanţa pe care o avea această zi la iudei. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere concepţia despre parusie, adică despre a doua şi apropiata venire a Domnului, idee atât de răspândită şi familiară primelor generaţii creştine. Primii creştini credeau şi nădăjduiau că Mântuitorul va veni a doua oară în timpul nopţii din ziua întâi a săptămânii, când a şi înviat. De aceea, ei aşteptau această venire petrecând noaptea de sâmbătă spre duminică în rugăciuni până la ziuă. Aşa a rezultat forma de priveghere a serviciului lor divin public. În al treilea rând, împrejurările istorice în care trăieşte Biserica creştină până la începutul veacului al IV-lea au favorizat în mare măsură, ba chiar au impus menţinerea acestei situaţii; din pricina persecuţiilor, creştinii primelor trei veacuri erau nevoiţi să se adune pentru rugăciune, de preferinţă în timpul nopţii, în locuri ferite şi ascunse, ca de exemplu în catacombe, pentru a scăpa astfel mai uşor de vigilenţa şi urmărirea persecutorilor. La aceste explicări fireşti ale caracterului nocturn al serviciului divin public de la începuturile Bisericii s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin teologic şi simbolic. Astfel, autorul lucrării anonime cu titlul Întrebări către conducătorul Antioh (atribuită odinioară Sfântului Atanasie) spunea că serbarea duminicii începe de sâmbătă seara, pentru ca să simbolizeze chemarea lumii de la întunericul neştiinţei la lumina cunoştinţei.

2. Scindarea serviciului divin şi formarea primelor Laude bisericeşti.
Pentru a se preîntâmpina oboseala privegherii continue de toată noaptea, serviciul de sâmbătă spre duminică s-a împărţit, curând, în două : o parte care se oficia devreme, seara, şi alta care se oficia după miezul nopţii sau către dimineaţă; între ele rămânea deci un răstimp de odihnă şi somn, aşa cum reiese chiar din felul cum descrie Pliniu cel Tânăr adunările de cult ale creştinilor, în scrisoarea menţionată mai înainte. Astfel, din această scindare a serviciului nocturn al primilor creştini, au rezultat cele două slujbe zilnice de căpetenie, care sunt totodată şi cele mai vechi dintre cele şapte Laude bisericeşti : Vecernia sau slujba de seară şi Utrenia, sau slujba de dimineaţă. La acestea se adaugă Liturghia, oficiată în continuare, tot în timpul nopţii (dis-de-dimineaţă), şi formată şi ea din două părţi :
A) Liturghia catehumenilor care, precum vom vedea, nu este ia origine altceva decât transpunerea creştină a serviciului sinagogii iudaice şi
B) Liturghia credincioşilor (Liturghia euharistică sau specific creştină), în timpul căreia avea loc frângerea pâinii sau imitaţia Cinei Domnului (împărtăşirea).
Toate acestea la un loc : Vecernia, Utrenia şi Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau oficial al Bisericii primare, la care luau parte toţi membrii primelor comunităţi creştine, cel puţin o dată pe săptămână, şi anume sâmbătă spre duminică.

3. Ceasurile de rugăciune zilnică a Bisericii în primele trei secole.
Mântuitorul ne îndemnase însă să ne rugăm în toată vremea (Lc. XXI, 36), sfat pe care Sfântul Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel : „ Rugaţi-vă neîncetat ! ”. De aceea, în afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public şi oficial de noapte, primii creştini au adoptat şi alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Şi cum aceştia erau recrutaţi mai ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu care erau deprinşi : în primul rând Ceasul al treilea (ora de dimineaţă). Ceasul al şaselea (ora de amiază) şi Ceasul al nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnică la mai toate popoarele antichităţii şi pe care le adoptaseră şi evreii.
Sfinţii Apostoli înşişi au dat, cei dintâi, exemplu în acest sens. Astfel, Sfântul Apostol Pavel se roagă la Iope în foişorul de sus, la vremea Ceasului al şaselea (Fapte X, 9). Tot el, împreună cu Sfântul Ioan, se suie la templul din Ierusalim la vremea rugăciunii şi anume la Ceasul al nouălea (Fapte III, 1), iar în ziua Cincizecimii, toţi Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi pentru rugăciune în foişorul Cinei, la Ceasul al treilea, în clipa pogorârii Sfântului Duh (Fapte II, 15). Puţin mai târziu (pe la sfârşitul secolului I), Sfântul Clement Romanul face aluzie clară la existenţa unor ore stabilite (reglementate) pentru rugăciune, deosebite de Liturghia euharistică, în Didahia celor 12 Apostoli (cap. 8) reglementează numărul acestor ore şi caută să le imprime totodată un conţinut sau un caracter creştin, recomandând credincioşilor să se roage de trei ori pe zi, zicând Tatăl nostru, în opoziţie cu practicile fariseice. Desigur, se vede de aici şi preocuparea de a-i sustrage pe primii creştini de la frecventarea templului şi a sinagogii, prescriindu-le o rugăciune specific creştină, acasă la ei. Aceste ore de rugăciune zilnică aveau, deci, la început, un caracter particular, neoficial şi totodată facultativ sau benevol.
Încă din a doua jumătate a secolului întâi, cultul creştin era alcătuit, deci, din două cicluri de rugăciune :
A) Unul nocturn, cu caracter public şi oficial, care se săvârşea o dată pe săptămână, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, de care era legată amintirea învierii Domnului şi nădejdea parusiei Lui, precum şi în ajunul aniversărilor martirilor, iar mai târziu, şi în fiecare miercuri şi vineri;
B) Altul, de ziuă, cu caracter neoficial sau particular şi facultativ, care se săvârşea zilnic, fiind lăsat pe seama evlaviei sau pietăţii personale a fiecăruia.
Situaţia aceasta se menţine în tot timpul, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Chiar atunci când cele două părţi ale privegherii originare de noapte (Vecernia şi Utrenia) au început să fie oficiate zilnic, ele au rămas singurele Laude sau slujbe zilnice cu caracter comun şi obligatoriu, adică intrate în canonul oficial de rugăciune al Bisericii; de aceea, Tertulian le numeşte legitimae orationes, pe când celelalte aveau caracter facultativ, depinzând de pietatea sau râvna individuală a fiecăruia.
Astfel, în sec. III, Tradiţia apostolică, atribuită de obicei lui Ipolit Romanul, dar care era poate de origine orientală, prescrie următoarele momente de rugăciune particulară zilnică, obligatorii pentru orice creştin :
Dimineaţa, îndată după scularea din somn şi spălare; la Ceasul al IlI-lea; la Ceasul al Vl-lea; la Ceasul al IX-lea; înainte de culcare; la miezul nopţii; la cântarea cocoşului (dimineaţa)
Aceleaşi momente de rugăciune zilnică sunt prescrise şi într-un alt document de mai târziu, derivat din Tradiţia apostolică, şi anume Testamentum Domini. În Constituţiile apostolice, redactate în forma de azi spre sfârşitul secolului la IV-lea, este păstrat acelaşi program al rugăciunii zilnice, dar fără rugăciunea de la miezul nopţii, dându-se şi o explicare a rostului fiecăruia din aceste momente, în viaţa religioasă a creştinilor :
Dimineaţa., rugaţi-vă pentru că Domnul v-a luminat, alungând noaptea şi aducând ziua.
La Ceasul al treilea, pentru că în acest moment a primit Domnul de la Pilat hotărârea de osândă.
La Ceasul al şaselea, pentru că atunci a fost răstignit.
La Ceasul al nouălea pentru că toate s-au cutremurat când Domnul a fost răstignit, înfricoşându-se de îndrăzneala nelegiuiţilor iudei şi neputând răbda batjocura adusă Domnului.
Seara (la Vecernie), drept mulţumire pentru că v-a dat noaptea spre odihnă de ostenelile din timpul zilei.
La cântatul cocoşilor (la Utrenie), pentru că acest ceas vesteşte sosirea zilei, spre a face lucrurile luminii.
Precum se vede, repetarea rugăciunii la aceste momente din cursul fiecărei zile ţintea la aplicarea poruncii Mântuitorului de a se ruga neîncetat (Luca XXI, 36) şi de a întreţine permanentă amintirea Sa, care-i întărea pe credincioşi în osteneli şi ispite.

4. Fixarea numărului de azi al Laudelor bisericeşti (sec. IV ş. u,)
Consacrarea oficială ca servicii divine publice şi, deci, obligatorii, a orelor de rugăciune din timpul zilei, alături de cele din serviciul de noapte, s-a făcut în cursul jumătăţii a doua a secolului al IV-lea. Orele de rugăciune din timpul zilei, care până aici constituiau un sfat sau o problemă de pietate individuală, deveniră acum o poruncă valabila pentru toţi credincioşii. La aceasta a contribuit, în cea mai mare parte, influenţa crescândă a monahismului asupra vieţii religioase a laicilor. Se ştie că vechii asceţi din timpul primelor trei veacuri creştine trăiau în general în mijlocul lumii, sub numele de solitari sau asceţi şi fecioare, ducând o viaţă de înfrânare şi de continuă rugăciune; ei alcătuiau un fel de stare sau categorie intermediară între clerici şi laici. Se înţelege că zelul lor pentru rugăciune, mult mai mare decât al laicilor, era pilduitor şi molipsitor pentru mulţi dintre laici. Dar începând din epoca de pace a Bisericii, în viaţa vechilor asceţi se întâmplă o schimbare fundamentală. Ei părăsesc de aici înainte lumea, pentru a se retrage în pustie, punând temelia vieţii chinovitice şi eremitice (idioritmice), pentru a se putea astfel consacra mai uşor şi deplin desăvârşirii spirituale, prin asceză şi neîncetată rugăciune. În bisericile lor se îndeplinea în chipul cel mai complet şi mai riguros, ba chiar cu prisosinţă, pravila de rugăciune zilnică, a cărei practică însă ei o aduceau de fapt, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, tot din bisericile de enorie, de unde proveneau. Prestigiul monahismului a făcut ca bisericile mănăstireşti să devină apoi exemple şi modele în această privinţă, mai întâi pentru bisericile catedrale (din oraşe) cu cler mai numeros şi apoi şi pentru bisericile de enorie.
Cel mai mult a contribuit la generalizarea serviciului Laudelor bisericeşti, aşa cum se oficia în mănăstiri, Sfântul Vasile cel Mare, prin Regulile sale pentru viaţa monahală în care el enumeră şi consideră obligatorii pentru toţi creştinii nu numai Laudele existente până atunci, ci şi altele noi, care se dezvoltaseră între timp în serviciul mănăstiresc, expunând şi temeiurile sau motivele lor biblice şi disciplinare sau morale. El enumera în plus : rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (deosebită de cea de la Ceasul al IX-lea şi cea de la sfârşitul zilei sau Vecernia), cea de la miezul nopţii şi rugăciunea de dimineaţă, care se făcea după revărsatul zorilor (deosebită de Utrenie), înainte de Ceasul al treilea. Rugăciunea aceasta de dimineaţă, de care vorbeşte Sfântul Vasile, nu poate fi altceva decât Ceasul I, după care veneau Ceasul al III-lea, al Vl-lea şi al IX-lea precum şi rugăciunea de seară (Vecernia), mai dinainte cunoscute şi practicate; rugăciunea din amurg sau de la începutul nopţii (la care se citea Psalmul XC) nu e altceva decât Pavecerniţa cea de la miezul nopţii e Miezonoptica, iar cea din zorii zilei. Utrenia. Iar cum în chip practic Ceasul I nu putea fi oficiat decât unit cu Utrenia, adică după ea, ca şi azi, putem spune că spre sfârşitul secolului al IV-lea găsim deja încheiat numărul de şapte Laude, preconizat de glasul psalmistului (Ps. 118, vs. 164 : „ De şapte ori pe zi Te laud. Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte ”), număr la care Biserica a rămas şi pe care l-a consacrat oficial în cele din urmă, adică :
a) Ceasul al IX-lea, b) Vecernia, c) Pavecerniţa, d) Miezonoptica, e) Utrenia cu Ceasul I, f) Ceasul al IlI-lea şi g) Ceasul al VI-lea.
După cum se vede, toate aceste slujbe şi-au luat denumirea după momentul din zi în care se săvârşeau la început în mănăstiri. Împăcând astfel, pe de o parte, recomandarea apostolică de a se ruga neîncetat (I Tes. V, 17), pe de alta, datoria monahilor de a lucra zi şi noapte, după pilda Sfântului Apostol Pavel (2 Tes., III, 8), se ajunge la împlinirea idealului muncii şi rugăciunii continue, cărora se vor consacra vieţuitorii mănăstirilor de obşte.
Rânduiala serviciului divin zilnic din mănăstirile Sfântului Vasile a fost adoptată apoi de mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, care a dat Ortodoxiei răsăritene, dintre călugării ei, teologi şi imnografi iluştri, ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma şi Ştefan Melodul, ale căror imne şi rugăciuni au contribuit mult la dezvoltarea cultului ortodox în general şi îndeosebi a serviciului Laudelor zilnice. Din mănăstirile savaite, rânduiala aceasta a trecut mai târziu (secolele VIII-IX) în cele studite, din jurul Constantinopolului, înfiinţate sau organizate de cei doi fraţi : Teodor şi Iosif Studitul, dintre care al doilea a ajuns mai târziu episcop al Tesalonicului. O ultimă fază de dezvoltare, în care se ajunge aproape de rânduiala de azi, capătă serviciul Laudelor zilnice în mănăstirile din Athos, începând din secolul X, când Sfinţii Atanasie Atonitul fondează (în 963) Marea Lavră. De aici, datorită mai ales expansiunii panortodoxe a marii mişcări spirituale a isihasmului, rânduiala s-a întins şi s-a generalizat în mănăstirile din Balcani, prin traducerile slave ale cărţilor de slujbă datorate patriarhului Eftimie al Bulgariei (sec. XIV), în cele din Ţările Române, prin călugărul Nicodim şi mitropolitul Antim Critopulos, iar în Rusia prin mitropolitul Grigore (Ciprian) Ţamblac (1406), recunoscut în 1390 ca mitropolit al întregii Rusii.
Generalizarea tuturor celor şapte Laude în pravila sau canonul oficial de slujbă a Bisericii nu s-a făcut dintr-o dată peste tot. Completarea numărului Laudelor bisericeşti şi generalizarea lor în practica tuturor bisericilor mănăstireşti şi de enorie se datoreşte nu numai influentei monahismului, precum am spus, ci şi ierarhilor care, fiind recrutaţi în general dintre monahi şi având strânse legături cu aceştia, erau un fel de exponenţi ai vieţii monahale în mijlocul lumii şi căutau să impună astfel şi bisericilor de mir rânduiala de slujba cu care erau obişnuiţi în mănăstiri. Definitivarea şi uniformizarea rânduielii de slujbă a celor şapte Laude, care au intrat în cuprinsul cărţii de slujbă numită Ceaslov sau Orologion, a fost realizată, în sfârşit, prin tipărirea acestei cărţi, începând cu ediţiile slave de la sfârşitul secolului XV (Cracovia, 1491, şi Veneţia, 1493) şi cea greacă de la începutul secolului XVI (Veneţia, 1509),
În Apus, introducerea şi generalizarea Ceasurilor zilnice de rugăciune s-a făcut sub influenţa Regulilor monahale ale Sfântului Ioan Cassian, organizatorul monahismului apusean din Galia (1435) şi ale Sfântului Benedict de Nursia (sec. VI). Un rol important îl avusese de asemenea, încă mai dinainte Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (1397), care a introdus acolo, cel dintâi, modul de cântare antifonică a psalmilor şi a imnelor noi în cursul laudelor bisericeşti, ca mijloc de luptă împotriva ereziei ariene.
O dezvoltare mai nouă a serviciului Ceasurilor din mănăstiri o reprezintă Mezorele s-au Mijloceasurile (rugăciuni care se citesc numai în mănăstiri, între Ceasuri) şi Obedniţa sau Prânzânda, (rugăciunea de la amiază)

MIEZONOPTICA PENTRU TOATE ZILELE

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti întru cuvintele Tale şi biruitor când ne vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu; duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe Altarul Tău viţei.


Info despre Ceaslov

Viata religioasa - Biserici Ortodoxe Române

Viata religioasa din unele manastiri ale Bisericii Ortodoxe Române


– Constatarile si îndemnurile unui smerit monah si iscusit duhovnic –

Eu, înca de cînd eram staret în Sihastria, auzeam unele lucruri minunate despre Vladimiresti; însa unii într-un fel laudau lucrul cel bun, altii îl defaimau, iar altii, auzind multe si nestiind ce sa creada, pastrau oarecare rezerva fata de fenomenul Vladimiresti, de teama ca sa nu fie ceva fals. Eu, pe acele vremuri, eram gîndind la cele ce a zis Gamaliil, adica: de va fi de la Dumnezeu miscarea de la Vladimiresti va merge înainte macar oricîti se vor împotrivi si oricîti uzurpatori va avea; iar de va fi ceva fals, de la sine se va risipi. Asa ca, dupa un timp, a rînduit Bunul Dumnezeu sa am oarecare interes pe la Bucuresti si fiindca multi credinciosi de pe acolo, care ma cunosteau, – ca fusesera pe la Sihastrie, înca si Parintii de pe la Sfînta Patriarhie si de pe la Sfintele Mînastiri Antim si Cernica, si altii, chiar din prietenii Vladimirestilor, – ma întrebau ce parere am despre cele ce se aud la Vladimiresti, eu le raspundeam ca nu stiu ce sa le spun pîna nu voi vedea si pîna ce mila Domnului nu ma va face sa înteleg mai bine cele de acolo. La aceste cuvinte, multi ma îndemnau sa merg numaidecît pe acolo. 


Asa ca fiind eu atunci cu înca un parinte de aici, si avînd si îndemnul parintelui Prof. Staniloae pentru acest lucru, m-am hotarît sa ma duc si pe la Sf. Manastire Vladimiresti, cu toate ca atunci cînd am plecat de la manastirea noastra, n-am avut în plan si acest lucru, dar vazînd îndemnul mai multora, am socotit ca aceasta este dupa voia Domnului si am mers acolo. Iar fiindca în cuvinte putine voi spune cele ce am vazut acolo, cele ce am constatat dupa a mea slaba pricepere si cele ce mai mult am simtit acolo cu duhul, care m-a facut sa ma conving ca acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiasca; m-am folosit acolo de duhovniceasca dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplina, de ascultarea lor, de curatia vietii si, în sfîrsit, de ce este scump, adica de rîvna cea buna care o au de a placea lui Dumnezeu si a se mîntui.
Dupa ce am venit de acolo la Sfînta Manastire, unde cu nevrednicie ma numesc pastor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am vazut si am simtit acolo, si auzind parintii si fratii de aici s-au bucurat crezînd cele spuse si au dat slava lui Dumnezeu ca mai are si astazi astfel de manastiri. Si cu aceasta fericita ocazie care am avut de a vizita acest sfînt lacas s-a facut o duhovniceasca prietenie între aceste doua Sfinte Manastiri, Slatina si Vladimiresti. Macar desi suntem la o mare departare una de alta, dar pe cît mi se pare ca amîndoua au în ele vietuitori care umbla în calea Domnului cu un gînd, adica cel prea fericit al mîntuiri sufletului si de a sluji lui Dumnezeu cu toata inima, cu multa osîrdie si dragoste dupa dreptarul dogmelor si asezamîntul Sfintelor Canoane.
Am mai fost si a doua oara pe la Vladimiresti si am ramas cu aceeasi convingere si am avut aceeasi duhovniceasca simtire si mîngîiere în suflet si cu aceasta ocazie s-a facut si mai multa legatura duhovniceasca între aceste Sf. Manastiri si ne-am hotarît mai mult sa colaboram întru cele duhovnicesti si spre zidire. Si chiar de prima data, cînd am fost pe acolo, am venit cu trei frati în numele Sf. Treimi, pe care parintele Ioan îi pregatise pentru Sf. Manastire, iar mai pe urma au mai venit mai multi care se tot formau acolo duhovniceste, împrejurul Sf. lacas al Vladimirestilor. Asa ca pîna acum au trecut numarul lor de 30 care au venit la noi prin economia si mila lui Dumnezeu, si mijlocirea Prea Curatei Sale Maici si a robilor Sai de la Sf. Manastire Vladimiresti, asa ca mai mult de o treime a soborului de aici sînt ucenici ai Vladimirestilor si, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituala ca sa zic asa, cu Sf. Manastire Vladimiresti, caci multi din cei veniti care au avut vîrsta si au terminat si ispitirea canonica au fost si calugariti în aceasta chinovie. Asa ca lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu si mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a facut sa se lege într-o duhovniceasca dragoste aceste Sfinte Manastiri si cred ca, daca este lucrarea Domnului si de va fi mila Lui si ajutorul Prea Curatei Sale Maici cu noi nu ne va lasa curînd sa ne despartim si sa ne dezmembram unitatea duhovniceasca care s-a facut.
De aici înainte voi marturisi si cele ce au mai urmat dupa ce s-a facut aceasta duhovniceasca unire între Vladimiresti si Slatina. M-am pomenit cu o multime de întrebari si scrisori din partea chiar a unor prieteni ai Vladimirestilor si a mai multor parinti duhovnicesti si cu mai multa cunostinta si experienta, pe care eu îi am la evlavie, care ma tot întrebau de unele lucruri de care se îndoaie asupra Vladimirestilor si din acestea multe, pe cele mai principale vi le scriu aici:
1. Ca de ce atîtea minuni si vedenii la Vladimiresti, ca Sfintii Parinti care au trait prin pustie cu mari osteneli poate ca aveau o vedenie sau doua în toata viata lor si de multe ori nici la aceea nu-i dau crezare, ca sa nu se însele de satana care se preface si în îngerul luminii.
2. Ca de ce traiesc acolo la Vladimiresti în duhul vedeniilor, care este duh de suprafata si foarte periculos pentru cei ce nu-si cunosc masurile si uneltirile dracilor si de ce nu traiesc acolo în duhul Sfintilor Parinti, adica sa se sîrguiasca a creste mai mult acolo în virtute si smerenia inimii decît în credinta vedeniilor care pe multi i-au înselat.
3. Ca de ce numai acolo sa se zica manastire de fecioare, ca oare în celelalte manastiri traiesc numai cele ce au fost maritate sau desfrînate si ca nici un canon nu da voie a se face deosebire ca nu cumva sa se mîndreasca cele ce se socot fecioare asupra celorlalte, care au acelasi vot si aceeasi fagaduinta.
4. Ca de ce sa se zica numai acolo loc sfînt si ca este mai sfînt decît alte manastiri, caci aproape toate Sfintele Mînastiri cînd s-au zidit nu fara vreo minune dumnezeiasca sau fara vreo vedenie s-au facut.
5. Ca de ce nu se primesc acolo toate femeile care vin la pocainta, desi Mîntuitorul, zic ei, s-a nascut din Fecioara, dar a venit sa mîntuiasca pe desfrînate.
6. Ca de ce nu se aduc la Vladimiresti cîtiva duhovnici batrîni cu vîrsta, potrivit hotarîrii Sfintelor Canoane si cu viata duhovniceasca, care cunosc bine podvicul vietii calugaresti si au multa experienta din traire, ca sa le învete pe cele de acolo smerenia, ca acolo este o primavara calugareasca si o pruncie duhovniceasca, si ca mai tîrziu vor fi ispitite mai greu si trebuie a se învata mai din vreme cu reaua patimire si smerenia duhului, care dupa Sfintii Parinti este temelia tuturor virtutilor si omorîrea poftelor.
7. Ca de ce la Vladimiresti se da Sfînta Împartasanie la cele din sobor în fiecare zi si se aude ca si la oamenii mireni se da cu mare usurinta, fara a se tine cont de vrednicia omului si de autoritatea Sfintelor Canoane si ca prin aceasta mare primejdie se aduce în biserica, ca oamenii luînd Sfînta Împartasanie fara cuvenita canonisire se îndeamna mai mult a pacatui, pentru ca nu li se da canonul cuvenit prin care sa fie departati de Sfînta Împartasanie dupa harul pus de Sfintele Canoane cu scumpatate si economie, si prin aceasta se profaneaza si Prea Curatele Taine, dîndu-se cu usurinta celor nevrednici.
Cam acestea si altele înca învinuiri si întrebari mi-au venit, la care acum trebuie sa marturisesc care mi-a fost raspunsul prin cuvînt si scris, care-mi ramîne parerea dupa cît mila Domnului mi-a dat a întelege din cele constatate de mine la Vladimiresti, pe care oarecum punîndu-le în comparatie cu cele ce de la Sfintii Parinti am învatat si din care m-am lamurit a întelege ca daca nu toate, cel putin din parte cele de la Vladimiresti nu trebuie a se tagadui si a se defaima, ci a ramîne cu tarie, bune – si a se încuraja duhovniceasca lucrare de acolo, însa a se supraveghea cu toata purtarea de grija, de a merge mai departe dupa fagasul Ortodoxiei, ca în acest fel de se va proceda cu miscarea de la Vladimiresti, mare folos se va aduce pentru zidirea Bisericii; iar pentru ca ne-am învatat de la Apostoli ca cu inima sa credem spre dreptate, iar cu gura sa marturisim spre mîntuire, îndoita marturisire si catre Dumnezeu înca si catre toti cei ce vor întreba despre aceasta voi face în cele ce mai jos urmeaza:
Mai întîi cele despre minune si ca acolo, la Vladimiresti, ar fi loc sfînt nu ma îndoiesc, caci marturiile scripturistice din timpul Patriarhilor si al Proorocilor au destula putere de adeverire, caci oriunde s-a aratat Dumnezeu sau Sfintii Lui, s-a numit loc sfînt si sfintit.
„Minunea”
Credinta este promotorul vietii religioase: minunea este un stimulent de care dispune numai providenta dumnezeiasca. Odata credinta înfiripata si desavîrsita în mintea omului, nu mai are nevoie de minune.
Cineva poate face minuni, cînd Dumnezeu îl alege ca organ al Sau. Minunea poate fi ca un stimulent sau ca simbol al omniprezentei Sale, pentru un suflet mare care sa se poata calauzi în lucrurile de înalta cugetare, spre a nu se clati si rataci cum a fost si Pavel (Sf. Isac Sirul, Cuv. 37). Daca ar însemna sa tagaduim minunile, ar însemna sa tagaduim pe Dumnezeul minunilor, care este minunat întru Sfintii Sai. Si cuvîntul proorocesc care zice: Sfintilor care sunt pe pamîntul Lui, minunate au facut Domnul voile Sale întru dînsii, caci fara minuni puterea lui Dumnezeu nu se propovaduieste luminat si nu se crede lesne, caci de la începutul zidirii lumii, Dumnezeu prin minuni vorbeste cu oamenii Sai în diferite feluri.
„Vedeniile”
Vedeniile bune se descopera oamenilor sfinti, iar uneori chiar si celor obisnuiti; numai atunci Dumnezeu învredniceste de vedenii pe cineva cînd voieste sa lucreze faptele mîntuirii, atît pentru cel ce are vedenia cît si pentru alti oameni. (Fac. XII, l-4; XVII, l-22; Is. VI, l-12; Fapte XVI, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Numere XXII si XXIII).
Vedeniile sunt posibile si astazi si sunt credinciosi care se învrednicesc cu adevarat sa aiba adevarate vedenii bune, însa ele sunt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viata duhovniceasca, sustinut de o deosebita luminare harica.
„Adevaratele vedenii se controleaza prin asezarea sufleteasca, faptele ascetice cît mai mult tainuite si dirijate de întelegerea lepadarii de sine, umilinta sincera si rugaciunea permanenta”, zice Sf, Macarie. „Fie ca vede un rege, sau pe cei puternici ori pe cei întelepti, privind numai la comoara cea cereasca, pentru ca Dumnezeu dragoste este, de aceea primeste el focul divin si ceresc al lui Hristos, se învioreaza si se bucura de el fiind înlantuit de acestea.” (Om. VII, 1)
Vedenii înselatoare
Sunt acelea nascocite de diavol, prin îngaduinta lui Dumnezeu, din pricina nesinceritatii omului si a pacatelor tainuite. Ele angajeaza starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultatoare si cuprinse de urîciune fata de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înselati, diavolul le da chiar imbold de efort ascetic, de credinta si de fapte bune, mai ales acei care dispun de un firesc potolit, înfaptuind astfel o evlavie diabolica, cu care se sileste sa însele chiar si pe cei alesi. (Pateric, cap. VII)
Vedeniile nu se produc la cheremul omului si nici nu se face o meserie din ele, cum este înselaciunea spiritista, caci ele sunt mai presus de vointa omului, iar felul de înfaptuire si scopul lor este în mîna providentei dumnezeiesti.
Vedeniile care lasa în suflet tulburare sub orice forma, sunt de la diavol; cele care lasa pace, liniste, umilinta si iubire neprecupetita, pot fi socotite bune dupa ce sunt verificate cu acea sete a Ucenicilor de pe drumul Emausului: „Au nu era inima noastra arzînd întru noi?”
Duhovnicul, chiar cînd va avea toate posibilitatile adevaratei vedenii, sa nu se entuziasmeze în fata credinciosului ci cu blîndete sa-l sfatuiasca la umilinta si la o iubire larg cuprinzatoare, fiindca pentru cel curat nu-i nimic spurcat, si sa-i cerceteze cît mai des starea sa sufleteasca (I Cor. II, 15; II Cor. XII, l-12).
În cazurile cînd lucrurile sunt nelamurite, sa aiba modestia de a nu se pronunta în nici un fel.
Manastiri de fecioare
Acest nume s-a dat în vechime în Biserica Dreptmaritoare tuturor manastirilor de femei, caci se vede ca înca de prin sec. VI, în limba coptica, manastirile de femei se chemau mînastiri de noane (fecioare).
Fecioria continua, dupa cum stim, este binecuvîntata de Biserica, numai daca se consacra slujbei lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19; VII, 32; Întelept. IV, 1; VIII, 21).
„Daca cineva ar feciori si s-ar înfrîna, abtinîndu-se de nunta din scîrba, nu pentru binele si sfintenia fecioriei, sa fie anatema” (Gangra IX), iar cum ca mai înalta este fecioria decît nunta, aceasta n-o putem tagadui, caci stim ce a zis Apostolul: „Bine este fecioarei sa se marite, dar mai bine sa ramîie asa...”, iar cînd zice „mai bine”, arata pe lucrul cel mai bun. Înca si Sfîntul Ioan Damaschin (în cap. XXIV, cartea 4-a), zice pentru feciorie: „Prihanesc cei trupesti fecioria si spre marturie pun înainte iubitorii de dulceata cuvîntul cela ce zice: blestemat este tot cela ce nu ridica samînta în Israel. Iar noi lui Dumnezeu Cuvîntului celui ce s-a întrupat din Fecioara, îndraznim a zice: cum ca fecioria dintîi si dintr-un început s-a sadit în firea oamenilor. Ca din pamîntul cel ce era fecioara s-a zidit omul, din singur Adam s-a zidit Eva. În Rai, fecioria petrecea si iarasi zice: Se cade dara cu rînduiala sa ne pogorîm si sa vedem zestrele fecioriei, ceea ce este a zice si de curatenia ei. Si apoi zice ca si în corabia lui Noe a poruncit Dumnezeu ca barbatii cei intrati, despartiti de femeile lor, sa fie ca sa scape de noianul apelor prin curatenia cea cuvenita. Si apoi aduce în mijloc pe Ilie cel ce sufla cu foc, care întru feciorie a petrecut, pe Elisei si pe cei trei coconi si pe Daniil. La Muntele Sinai curatenie a poruncit celor ce voiau sa-l vada pe el si apoi spune ca fecioria este petrecere a îngerilor, însusire a firii celor fara de trup, iar acestea de zicem, nu prihanim nunta, caci cum vom prihani ceea ce Hristos a blagoslovit? Si iarasi cuvînt mare a zis despre feciorie: Deci pe cît îngerul este mai înalt decît omul, pe atîta fecioria este mai înalta decît nunta. Dar ce zic îngerul, ca însusi Hristos este slava fecioriei, fiindca nu numai din Tata fara de început, fara de stricaciune si fara împreunare s-a nascut, ci si cum ca om ca noi facîndu-se, mai presus de noi din Fecioara fara de împreunare s-a întrupat si El pe fecioria cea adevarata si desavîrsita întru sine o au aratat. Si iarasi mai înalta este fecioria, fiindca ea este nastere de fii ai sufletului si lui Dumnezeu pe rugaciune, ca pe un rod copt, o aduce. Din acestea se vede ca mai înalta si mai laudata este fecioria decît nunta, dar Evanghelia ne arata si fecioare nebune, adica avînd si fecioria si a nu fi placute nestricatului Mire, caci dupa cum o comoara pe cît va avea în ea tezaur de mai mare pret, mai mult va trebui pazita, sa nu piarda cineva valoarea ei, asa cred ca aceasta virtute scumpa si lui Dumnezeu si oamenilor nu de putina paza are trebuinta, caci spune Sf. Isac Sirul, ca se cade celui ce are pe fecioria trupului mai mult sa se smereasca si sa se teama sa n-o piarda pe a duhului, care este smerenia îsi umilinta, caci zice acelasi Sfînt: feciorelnic este nu numai acela care s-a pazit pe sine cu trupul de împreunare, ci acela ce si-a cunoscut cu adevarat pacatele sale mai înainte este acela întru împaratia Cerului decît acela ce vede pe îngeri.
Iarasi, Sf. Teodor Studitul zice ca fecioria cu mare paza, cu mare umilinta a inimii si cu multe osteneli se pazeste. Poate ca si de aceasta marele Vasile prihanindu-se pe sine, zice: spre a noastra învatatura de femeie nu stiu si feciorelnic nu sunt, prin aceasta aratîndu-ne noua smerenia mintii, caci daca a socotit Dumnezeu ucidere întru ura de frate si preacurvie pofta de muiere, apoi cîta gingasie are fecioara cea adevarata si duhovniceasca si cine poate sa o desavîrseasca pe ea, dupa voie, lui Dumnezeu?
Asadar, ma unesc si eu cu cele aratate în epistola P. S. Voastre, în care aratati darurile si privilegiile cele în plus la Vladimiresti fata de alte asezaminte monahicesti, dar vreau, cum am zis, sa ramîn unit si cu învataturile Sf. Parinti si ale marilor dascali ai Bisericii noastre, ca acolo unde sunt mai înalte virtuti si adevaruri sa prisoseasca mai mult smerenia care le va pazi pe toate si fara de care nimica sunt toate. Pentru aceea am si scris o scrisoare Parintelui Ioan si P. C. Maici Starete mai înainte, în care cu nimic nu am condamnat frumoasa rînduiala de acolo, ci ca un prieten din vreme am tot facut atenti pe cei de la conducere, ca unde sunt comori, si furi stau de pînda si nu ca n-am credinta ca Mîntuitorul si Prea Curata lui Maica nu-i va avea în paza pe cei de acolo, ci pentru aceasta ca daca vedem ca Dumnezeu ne iubeste mai mult, trebuie a ne teme de El.
Scrisoarea pe care am trimis-o, cu acest gînd am scris-o, ca mai mult sa ne ajutam si sa ne sfatuim si mai mult sa luam aminte, noi ce ne poreclim stareti; ca a se rataci o oaie din cîrd nu este mare lucru, iar a se rataci pastorul primejdie la toata turma, si de aceea vazînd învinuirile care se tot aduc, nu ca pe toate le-am crezut, ci pentru ca sa se stie din vreme si daca se vor gasi ceva din greselile banuite, sa se îndrepteze din vreme. Asa ca din dragoste si din frica am scris, ca sa ajutam pe cei ce-i iubim, nu ca sa împartasesc si eu parerile celor ce voiesc sa defaime cele ce acolo cu osteneala au fost zidite si cu sîrguinta se pazesc. Si din frica am scris ca în multe locuri si de multe ori am vorbit de bine acel asezamînt de la Vladimiresti si pe multi i-am folosit cu cele bune de acolo si apoi ce bucurie as avea daca cuvîntul meu ar ramîne neadevarat si de rusine.
Iar în privinta ca nu se primesc acolo si femei care au fost maritate, pentru ca asa a fost porunca pentru acest asezamînt, eu nu am nimic de zis si nici o sminteala pentru aceasta, iar pentru cei ce au stiinta slaba si se smintesc pentru aceasta, poate ca ar fi bine a se primi si mai ales si pentru smerenie, caci ma gîndesc ca aceasta n-ar stingheri întru nimic mîntuirea sufletului celorlalte care sunt fecioare si în acest fel s-ar împaca si cei ce se smintesc pentru aceasta chestiune si porunca Bisericii care primeste pe toti la pocainta, însa aceasta este o parere a mea, dar nu poate face o lege.
Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduc acolo si alti duhovnici mai batrîni si mai experimentati prin lucrare si traire de multi ani în rînduielile calugaresti, si despre aceasta eu nu am nici o îndoiala, caci si parintii care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiti si duhovnicesti, si înca se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atîtea suflete, numai sa se tina cont cu mare atentie si multa tarie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogoramîntul cel prea mult sa calce întru totul hotarul cumpatatii, iar fiindca secerisul este mult si lucratorii putini acolo la Vladimiresti, si pentru a se putea face fata nevoilor credinciosilor si a-i putea marturisi dupa pravila si alte multe cîte li se cer, n-ar fi rau daca ar mai fi înca doi-trei duhovnici, care sa ajute lucrarea cea buna de acolo.
La noi avem 12 preoti si 7 diaconi si uneori nu pot dovedi cu toate cele de trebuinta, iar acolo fiind numai 2 si avînd si soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face fata tuturor, asa cum cere rînduiala Bisericii.
Alta pricina de care se scandalizeaza unii este si aceea ca de ce numai acolo este loc sfînt, ca doar zic ei, oriunde s-a zidit altar si dumnezeiesc jertfelnic, loc sfînt se zice si este, si apoi se vede scris în istoricul multor manastiri ca la întemeierea lor nu fara dumnezeiasca minune si descoperire au fost zidite. Dupa cum si aici la noi, înca pîna astazi se vede în zidul manastirii paltinul în care a cîntat îngerul Domnului troparul Schimbarii la Fata, în mai multi ani si pe care pustnicul Pahomie l-a vazut si l-a auzit, si despre care pe larg se vede scris în istoria Sfintei Manastiri. Înca zic ei ca Manastirea Neamtului este Ierusalimul tarii si ca nu putine minuni si semne s-au facut acolo de la icoana Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu facatoare de minuni, care este una din cele mai vechi si renumite din icoanele Maicii Domnului din timpul Apostolilor si unde nu putini cuviosi cu viata sfînta au sfintit locul acela, precum si odoarele si relicvele care în mare parte se gasesc acolo si de unde atîta misiune s-a facut de veacuri si înca se face pîna astazi, prin multimea scrierilor si traducerilor cartilor sfinte ce s-au facut în a ei tipografie. La fel si manastirile Agapia, Varatecul si alte multe manastiri din muntii Moldovei, nu fara minuni s-au zidit, precum se vede scris în istoriile lor.
Înca de curînd s-au citit la trapezul nostru „Proschinitarul Sf. Munte” cel pe litera veche de Luchianov, în care se vede ca si acolo, la Sf. Munte, mai toate Sfintele Manastiri s-au facut cu minuni dumnezeiesti si diferite vedenii ale Sfintilor Parinti vietuitori în gradina Maicii Domnului.
Înca se vede din istoria Manastirii Agapia Veche multe minuni si semne care s-au facut acolo de Arhanghelii Mihail si Gavriil, de unde si hramul îl are Sf. Manastire si unde se odihnesc în taina moastele multor cuviosi Parinti, între care cei mai însemnati sînt Rafail si Partenie, despre care se scrie în prologul lui Decembrie la sfîrsit, si pe care marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, marturiseste ca le-a vazut si le-a sarutat.
Iar la biserica, în muntii Neamtului, unde se afla paraclisul Iconita si unde Maica Domnului s-a aratat în vedenie la 3 pustnici deodata, care parasisera manastirea si plecau spre Sf. Munte, si pîna astazi se vede o icoana în acel loc, cum Maica Domnului coboara dintr-un stejar cu lumina mare si întreaba pe cuviosii parinti: unde va duceti, parintilor? Iar ei au spus: ne ducem la Sf. Munte, ca acolo este gradinita Maicii Domnului; iar pururea Fecioara Maria le-a spus: nu va duceti, stati aici, caci si aici este gradina mea... Putine sunt dar mînastirile acelea care nu au la baza cîte o minune sau cîte o vedenie si în care în decursul veacurilor sa nu se fi aratat cîte o minune sau vedenie.
Si asa, cu acestea zic ei, ca se aseamana si minunile si vedeniile cele de la Vladimiresti. Însa, zic ei, de se fac minuni si se arata vedenii, dar nu asa des cum se spune ca apar acolo la Vladimiresti, ci mai rar si prin oameni cu multa încercare în cele duhovnicesti.
Ca chiar si la Ierusalim, Cetatea cea Sfînta a Domnului, daca se duce cineva la acel Prea Sfînt Loc, nu toti simt aceeasi putere de sfintenie a locului, ci fiecare dupa asezarea lui duhovniceasca. Asa ca, fara sa condamn celelalte Sfinte Manastiri, caci toate s-au zidit si sunt spre slava lui Dumnezeu si nevoitorii din ele se sîrguiesc cu totii sa slujeasca Domnului cu frica si cu cutremur, dar nu în toate am simtit ceea ce am simtit la Vladimiresti.
Împartasirea
Iar ultima despre care mai mult ne va fi cuvîntul nostru, este învinuirea adusa celor de la Vladimiresti ca se împartasesc cele din sobor prea des. Ba înca se zice ca si la mireni se da împartasanie cu mare usurinta si fara sa tie cont de vrednicia crestinului si de autoritatea Sfintelor Canoane si ca se da împartasania pe la chilii unora din calugarite, care ar putea merge la biserica, nefiind bolnave. Ba se spune ca pe altele le-ar fi împartasit la lucru, la cîmp sau la lucru în padure, ceea ce pare prea exagerat, si daca ar fi adevarat, ar fi prea înjositor pentru Prea Curatele Taine. Si alta veste, ca acolo parintele Ioan si P. C. Stareta vor sa introduca împartasania ca la început si ca în primele zile ale Crestinismului, adica de a se da foarte des la toti crestinii.
Se vede în Marturisirea Ortodoxa, pagina 101, ca fiecare cleric sau laic, cînd voieste sa se împartaseasca, trebuie mai întîi sa se spovedeasca la duhovnic de toate pacatele sale, pe care trebuie sa le scrie dinainte pe o hîrtie si apoi sa le citeasca singur la duhovnic. Duhovnicul nu are voie sa-i opreasca hîrtia, iar vîrsta pentru spovedanie se începe între 6-7 ani. Si iarasi, clericii trebuie sa fie ajunati, care se împartasesc, caci Sfintele se dau celor sfinti si sfintenia se capata prin post si rugaciune (al. VI Ec. XXIX, 89, Cart. 48-56).
Este adevarat ca, în vechime, credinciosii erau obligati sa se împartaseasca. Cei care nu se împartaseau trebuiau sa iasa afara din biserica, cînd diaconul zicea: „Cei chemati, iesiti; Cîti sunteti chemati, iesiti” – nu puteau ramîne la Liturghia credinciosilor decît cei ce se împartaseau si cei ce erau vrednici sa se împartaseasca, daca i se întîmplase ceva de a se opri în acea zi, si se vede aceasta din Canonul 9 Apostolic, care suna asa:
„Toti cei credinciosi care intra în biserica si aud Scripturile, dar nu îngaduie la rugaciune si la Sfînta Împartasire, ca unii ce fac neorînduiala în biserica, trebuie sa se afuriseasca” (Apost. IX). Înca si dupa Canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei se vede ca cei îndraciti nu aveau voie a a se împartasi în fiecare zi, ci numai Duminica.
Pe acea vreme, Sfintele Taine se dadeau totdeauna în palmele crestinilor, atît barbatilor cît si femeilor, atît în Biserica Rasaritului cît si la Apus, în ce chip se da acum Sf. Anafura, precum scrie si Sf. Marele Vasile în trimiterea 93 catre Chesaria Patrichia, unde zice: „Toti pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfînta Împartasanie sa o tie în casa si singuri sa se împartaseasca”. Înca si în Alexandria si în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfînta Împartasanie la casa sa o tine si cînd voieste, singur se împartaseste, precum si Sf. Grigore Bogoslovul povesteste în cuvîntul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, ca fiind ea odata bolnava si deznadajduita, a alergat la Sf. Altar si le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecînd oarecine picioarele lui Hristos, si împartasindu-se singura s-a facut sanatoasa. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), aratînd cele pentru Sfîntul Ambrozie, cele cu împaratul Teodosie, îl întreba zicînd: „Au doara cu aceste mîini vrei sa primesti pe Hristos?”, iar Sfîntul Ioan Gura de Aur, în tîlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim si în cuv. 21 la Angliandis si Simion Metafrast în viata acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101, si afuriseste pe preotul ce va da Sfintele Taine sau pe crestinul ce le va lua în alte vase, fie macar cît de pretioase, afara de a le primi numai în mîini, care crestinul trebuia a le tine în chipul crucii. Înca si Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cuv. V, spune ca în Biserica Apusului nu primeau Sf. Trup cu mîinile goale, ci aveau oarecare basmalute albe curate, pe care le întindeau pe mîinile lor si asa primeau Prea Curatul Trup, precum arata si Fericitul Augustin în Cuv. 252. Si Soborul cel ce s-a adunat în cetatea Antisidora, în Cuv. sau 39, hotaraste zicînd: ca fiecare muiere cînd se împartaseste, sa aiba a sa duminecala, caci asa se numea în latineste acea basmaluta, ceea ce va sa zica în româneste adica de Duminica, caci Duminica le aduceau muierile în biserica ca sa primeasca într-însele Trupul Domnului. Sf. Ioan Damaschin zice: „Sunt unii care atribuie lingurita la Sfintele Taine Sfîntului Ioan Gura de Aur, însa acestia se vadesc ca sunt lipsiti de stiinta bisericestii istorii, pentru ca obisnuinta aceasta de a se primi Sfintele Taine în mîni, adica Sf. Trup, s-au tinut mai pe urma, dupa Sf. Ioan Gura de Aur, cel putin 400 de ani, precum se arata si de la Soborul al VI-lea fi de la însusi Sf. Ioan Damaschin: iar pricina pentru care s-a introdus lingurita la Sfintele Taine, precum arata Teodor Valsamon în Tîlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinta cea dreapta si frica lui Dumnezeu si evlavia cea fara de prepus, caci, precum zice Eustratie Argentie, oarecare sau din cei necredinciosi prefacîndu-se a fi crestini sau din eretici, sau din cei ce au narav rau, luînd în mîini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece si la alte rautati îl uneltea. Iar prin aflarea linguritei, dîndu-se Sf. Împartasanie în gura, au încetat tot prepusul si toata defaimarea aceasta a Tainei.
Din cele ce s-a scris pîna aici despre Sfînta Împartasanie, se vede clar ca nu ar fi o greseala daca s-ar împartasi cineva în fiecare zi sau chiar daca s-ar împartasi si la chilie, sau si în alta parte în caz de mare nevoie, caci aceasta o facem si noi ca sa zic asa, daca as auzi ca cineva moare sau este grav bolnav si cere Sf. Împartasanie, trebuie sa merg acolo unde este, sa-l împartasesc, în casa ori pe cîmp, ori în alt loc, pentru primejdia mortii si ca sa nu-l las pe crestin sa moara neîmpartasit din cauza locului; se poate la nevoie dar a se împartasi cineva oriunde ar fi, în caz de primejdie, si se poate împartasi si în fiecare zi, numai daca este vrednic si daca a fost marturisit mai înainte si daca si-a facut canonul potrivit rînduielilor Sfintelor Canoane. Si apoi, care ar fi motivul sa ne suparam daca cineva se împartaseste des sau rar, ca nu sta fericirea si sfintirea sufletului si a trupului în aceea, adica a se împartasi cineva des sau si mai rar, ci aceea este adevarata fericire de a se împartasi cu constiinta curata. Acestea se pot întari si de cele ce sunt scrise în Cuv. 53 a Sf. Ioan Gura de Aur, care zice: „Ce dar este, multi iau Tainele acestea odata într-un an, altii de doua ori pe an, iar altii de mai multe ori”, deci catre toti ne este noua cuvîntul, nu numai catre cei de aici, ci si catre cei ce sed în pustie, adica catre monahii pustnici, caci si acestia odata în an se împartasesc, iar altii la doi ani.
De aici se vede ca si monahii care erau pe atunci prin munti si prin sihastrii nu se împartaseau prea des, poate nu pentru nevrednicie, ci pentru smerenie si mare cucernice care o pastrau catre Prea Curatele Taine. Dar sa vedem ce zice mai întîi Sfîntul Ioan Gura de Aur: „Care sunt noua mai primiti, cei ce odata, cei ce de mai multe ori, cei ce de putine ori (se împartasesc)? Nici cei ce odata în an, nici ce ce de mai multe ori, nici cei ce de mai putine ori, ci cei ce au stiinta gîndului curat, cei ce au inima curata, cei ce au viata neprihanita, cei ce sunt întru acest fel totdeauna sa se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel nici macar odata” (Cuv. 53, pag. 499). Si iarasi zice: „Socoteste cum te necajesti asupra vînzatorului, asupra rastignitorilor, vezi dar nu cumva si tu sa te faci vinovat Trupului si Sîngelui lui Hristos” (Cuv. 54, pag. 453). Si iarasi zice: „Pe multi vad care se împartasesc cu Trupul lui Hristos, prost si cum se întîmpla si din obicei mai mult si din rînduiala, decît din socoteala si întelegere, caci zic ei, de va sosi Patruzecimea sau de va sosi ziua Aratarilor, ne vom împartasi numaidecît ca sa nu treaca postul asa, dar nu este aceasta vremea apropierii de Sfintele Taine cum cred ei, ca nu Aratarea Domnului, adica Boboteaza, nici cele 40 de zile te fac vrednic pe tine, o, omule, de a te apropia de Sfintele Taine, ci lamurirea si curatia sufletului, cu acestea totdeauna apropie-te, fara de acestea niciodata.”
Si iarasi zice: „Si aceasta socotesti tu ca este cucernicie, a nu te apropia de multe ori, si nu întelegi ca apropierea cea cu nevrednicie, macar odata de se va face, totul a mînjit. Nu este îndrazneala a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împartasaniei, nici rarimea ei. Ci vreme a apropierii sa ne fie noua stiinta gîndului cea curata.”
Si iarasi zice: „Acestea le zic catre voi care va împartasiti. Dar si catre voi, diaconilor, care slujiti, ca de nevoie este si catre voi a vorbi, ca cu multa osîrdie si mare grije si cucernicie trebuie sa împartiti darurile acestea, ca nu mica munca zace asupra voastra, daca stiind la cineva vreo rautate îl veti îngadui sa se împartaseasca la masa aceasta si sa stiti ca sîngele lui Hristos din mîinile voastre se va cere. Ca macar voievod de ar fi, macar eparh, macar cel încununat cu coroana, dar daca cu nevrednicie se apropie, opreste-l cu tarie, ca mai mare stapînire ai tu decît acela si sa stii ca mai rau decît cel îndracit este cel ce a pacatuit si se apropie la prea curatele acestea Taine, ca aceea pentru ca sunt îndraciti nu se muncesc, iar acestia cînd se apropie cu nevrednicie, la munca vesnica se duc. Deci, nu numai pe acestia sa-i gonim ci pe toti în scurt, pe care-i vom vedea ca se apropie cu nevrednicie. Nici unul dar, din cei ce nu sunt ucenici, sa nu se împartaseasca; nici unul sa nu se apropie si sa ia ca Iuda, ca sa nu patimeasca cele asemenea lui. Întelege frate, ca trup ai lui Hristos este si multimea aceasta a credinciosilor. Vezi dar, tu diacone, sau tu, o, preotule, care slujesti Tainele, si nu întarîtati pe Stapînul necuratind trupul acestuia: nu da sabia în loc de hrana, ci macar din nebunie de va veni acela sa se împartaseasca, opreste-l si sa nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om, iar de te vei teme de om si de dînsul te vei rîde; iar daca de Dumnezeu te vei teme si de oameni vei fi cinstit, iar daca nu îndraznesti sa-l opresti tu, la mine ada-l. Nu voi îngadui sa faca acestea. De suflet ma voi desparti mai înainte decît a da sîngele Stapînului celor nevrednici, si sîngele meu îmi voi varsa mai înainte decît voi da sînge atît de înfricosat celui ce nu se cuvine. Iar daca mult iscodind cineva din duhovnici, nu au stiut pe cel rau, nu este nici o vina lui, ca acestea s-au grait de mine pentru cei aratati. Ca de-i vom îndrepta pe acestia de graba si pe cei nestiuti ni-i va face Dumnezeu noua cunoscuti: iar de-i vom lasa pe acestia, pentru care pricina de aceea ni-i va face noua pe aceia aratati: iar acestea le zic nu ca sa-i opresc, nici ca sa-i taiem numai, ci ca îndreptîndu-i sa-i întoarcem si sa purtam mare grija de dînsii, ca asa facînd si pe Dumnezeu îl vom face milostiv si pe multi care dupa vrednicie se împartasesc, îi vom afla si pentru sîrguinta noastra si purtarea de grija cea de catre ei multa plata vom lua.” Pîna aici dupa cuvîntul Sf. Ioan Gura de Aur.
Din aceste cuvinte ale lui luminate întelegem cîta purtare de grija trebuie sa aiba preotul ca sa nu dea sfintele Taine cu grabnicie, fara chibzuinta si fara multa certare si cercetare. Ca zice sfîntul, ca mai de graba va da sîngele lui si sufletul lui decît sîngele cel dumnezeiesc. Mare lucru. Si vai mie pacatosului, cine stie în cîte cazuri de asemenea cu acestea sunt vinovat. Acestea fie putine, din cele prea multe ale Sf. Ioan Gura de Aur, pentru Prea Curatele Taine, iar de aici înainte sa vedem si cît de aspra era disciplina Bisericii în vechime, în privinta canonisirii si a împartasirii cu sfintele taine. Iata cele patru trepte de canonisire rînduite de Sfintii Parinti pe acele vremuri, pentru cei ce pacatuiau si apoi voiau a se apropia la aceste prea înfricosate taine:
1. „Plîngerea este ca omul cel pacatos, daca greseste, sa stea afara de biserica si afara de curtea sau tinda bisericii si cîti intra în biserica înaintea tuturor sa caza si sa se roage plîngînd cu lacrimi, ca sa se roage pentru dînsul, ca acela ce plîngea era lepadat afara de curtea sau tinda bisericii, ca sa se caiasca atîta vreme cîta îi este poruncita”.
2. „Ascultarea este ca omul cel pacatos, daca greseste, sa asculte dumnezeiasca Scriptura stînd lînga usile... bisericii pentru ca cela ce asculta sta în curte sau în tinda, iar în biserica nu este iertat si nici nu are voie sa intre pîna ce se vor sfîrsi poruncitii lui ani”.
3. „Caderea este adica poslusania, cela ce greseste sa stea înauntru în biserica mai îndarat de partea amvonului, pentru ca cela ce cade acela sta în biserica pîna la Sf. Evanghelie si cînd zice diaconul „Cei chemati iesiti”, atunci iese el cu cei chemati si sta afara de biserica pîna ce se sfîrseste dumnezeiasca slujba”.
4. „Starea cu credinciosii, este ca sta omul cu credinciosii în biserica înlauntru pîna la sfîrsirea dumnezeiestii slujbe, iar sfintei împartasanii nu se învredniceste pîna ce se umple poruncita lui vreme. Iar daca se umple poruncita lui vreme stînd cu credinciosii, atunci se învredniceste împreunarii sfintelor taine, a prea curatului Trup si Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos”.
Deci, cu aceste patru locuri se obîrseste si se umple toata pocaiania, drept aceea cade episcopului sau preotilor duhovnici toata vremea canonisirii ori multa ori putina, tot pe aceste patru locuri sa o împarta si asa sa curete de pacate pe cel ce se caieste si se pocaieste (P. M. B. 498, gl. 85, vezi Sf. Grigore de Nisa Can. 4, Sf. Marele Vasile, Can. 59). Asadar, daca ar fi adevarata vestea venita de pe la Sf. Manastire Vladimiresti, cum ca parintii duhovnici de acolo împreuna, cu P. C. Maica Stareta au pus de gînd sa introduca acolo obiceiul din timpul crestinismului primar si patristic de a se da Sf. Împartasanie cît mai des binecredinciosilor crestini, pe mine aceasta nu ma mîhneste, ci mai mult ma bucura, numai daca acest bun început se va face dupa rînduielile canonice ale sfintilor parinti de pe atunci si mai ales cînd vedem ca cei ce au rînduit aceste trepte canonice sunt Sfîntul Vasile cel Mare si fratele sau, Sfîntul si prea înteleptul Grigore de Nisa.
Iar a încerca de a se aduce numai obiceiul de a se împartasi oamenii des si a nu se tine cont de treptele de canonisire si autoritatea sfintelor canoane, care apara îndoita primejdie, adica si pe a preotului de le va da, si pe a credinciosilor de le va lua cu nevrednicie, ar însemna o mare primejdie pentru cei de acolo si pentru biserica. Si s-ar putea ca unele din necazuri si primejdii sa se abata asupra Sf. lacas chiar în veacul de acum. Si de aceea cum am zis si în scrisoarea trimisa mai înainte, mai întunecat am vorbit, iar acum si mai luminat zic, ca e bine ca si parintii duhovnici de acolo si P. C. Maica Stareta sa aiba mare grija si multa chibzuinta în aceasta privinta.
Si aceasta nu o scriu din alte motive fara numai din dragoste si frica cum am zis mai sus, pentru ca daca s-a început acolo lucrul cel bun, sa nu ramîna a nu spori si a merge din putere în putere, spre mai multa întemeiere si buna rînduiala, prin care sa se slaveasca iar nu sa se huleasca Dumnezeu si poruncile Lui.
Iar daca poate dorinta v-ar face sa stiti si cum este rînduiala la noi în aceasta privinta, a împartasirii cu preacuratele Taine, acestea în putine cuvinte va aducem la cunostinta: La noi, dupa cum am luat obiceiul din Sihastria, cel adus de fostul si raposatul staret, de la Sf. Munte, si care s-a tinut în sihastrie 35 de ani, cît a staretit batrînul, si care a rînduit asa, ca spovedania soborului a se face odata în fiecare zi dupa pavecernita, cînd se facea o molifta pentru toti si apoi fiecare se marturisea în fiecare seara de gresalele facute în acea zi cu gîndul, cu lucrul sau cu cuvîntul. Dupa ce treceau toti pe la duhovnic, iarasi se facea o dezlegare pentru toti, iar dupa ce s-a înmultit soborul s-a rînduit asa cum se tine si pîna în ziua de astazi, adica odata în fiecare saptamîna, Vinerea sa fie spovedania soborului, iar care vor avea nevoie a se marturisi si mai des, iar despre împartasania prea curatelor taine s-a rînduit ca monahii si schimnicii odata la 30 zile sa se împartaseasca, la fel si fratii cei mai rîvnitori si care nu erau opriti de sfintele canoane. Iar paracliserii care servesc pe preoti în altar, odata în fiecare Sîmbata, însa cu conditia ca trei zile mai înainte de împartasanie sa nu manînce mîncare cu untdelemn, dupa cum arata tipicul cel mare al Bisericii si povatuirile liturghiei de Neamt, editia 1860.
Aceasta rînduiala înca o tineau si monahii care voiau a se împartasi mai înainte de 40 zile, daca era în cîslegi. Iar schimnicii, fiindca au îndoita fagaduinta, tineau 7 zile cu mîncare fara untdelemn înainte de a se împartasi. Asa se tine rînduiala cu darul Mîntuitorului aici la noi, precum si în Sihastria si schiturile ce apartin acestei sfinte manastiri.
Asa spunea batrînul staret Ioanichie cel al Sihastriei, ca mai mult trebuie noi a ne curati si a ne pregati si a le dori în tot ceasul pe prea curatele Taine, iar pentru smerenie mai rar a ne atinge de cele sfinte si aceasta pentru a nu slabi în noi evlavia catre cele prea sfinte si prin deasa obisnuinta de a ne împartasi sa le luam fara de frica si fara de umilinta.
Însa cum am zis, cine se simte pregatit poate a se împartasi si mai des.
Alta grija mare care am avut cînd am fost pe acolo, adica pe la Vladimiresti, am spus sfintitului sobor de acolo ca sa se sileasca cît mai mult spre a se îndeletnici pentru citirea Sfintelor Scripturi si mai ales pe sfintii parinti, unde se gaseste adevaratul vin fara de apa si curatul grîu fara de neghina, caci curatenia si duhovniceasca minte a celor ce au avut lucrare si nu vorbe, ne-au lasat noua învataturi pe întelesul nostru, cu care ca pe o scara ne suim, spre întelesurile cele mai înalte ale Sfintei Scripturi. Si iarasi pe aceasta scara ne pogorîm si spre cele mai adînci si tainice locuri ale Sfintei Scripturi.
Am dat acolo, la Vladimiresti, si cartea numita „Margaritarul Sf. Ioan Gura de Aur” si una din cartile Sf. Efrem si mult am rugat pe parintele duhovnic si pe P. C. Stareta a le îndemna pe toate sa citeasca mult pe sfintii de Dumnezeu purtatori parinti, pentru a se împartasi de acolo de duhovniceasca lor întelegere întru Sfintele Scripturi si a se adînci si cu cugetarea si cu lucrarea mai mult în duhul patristic si a sfintilor parinti, mai mult decît în cel rational si de suprafata.
Aceasta am socotit a le fi de mare folos, fiindca nu au între ele mai multe calugarite batrîne care sa aiba filosofia cea cîstigata prin experienta vietii si în acest fel sa aiba de dascali pe sfintii parinti care au fost prea întelepti si în cuvînt si au avut si osteneala lucrarii; iar pentru Sfintele Taine cuvîntul mi-a fost mai mult pentru ca multa grija am ca nu cumva facîndu-se acolo pogoramînt mai mult decît trebuie si unde nu trebuie, prin aceasta sa se calce în picioare hotarul scumpatatii canoanele sfintilor parinti, caci obicei al Bisericii este de a întrebuinta cele doua metode adica fi a scumpatatii si a economiei, dupa dreptarul canoanelor si a tine întru toate calea de mijloc pe care au calatorit cei ce au patrie Cerul.
Publicat de Arhim. Cleopa Ilie
în revista „Studii teologice”, nr. 5-6,