Imperiul Generalilor

Imperiul Generalilor târzii 

În fiecare dimineată se trezea brusc, ridicându-se în capul oaselor încă mahmur, si abia după câteva clipe deschidea ochii cu un efort cazon. Rămânea putin nemiscat, fără să vadă nimic. Apoi pleca să se spele. Era un vechi obicei, păstrat de acum peste cincizeci de ani, de pe vremea primei scoli militare, pe cănd nu putea sti dacă ceea ce l-a trezit a fost desteptarea sau o alarmă de situatie exceptională.

În acea zi de miercuri a fost la fel. Pe când apa îi răcorea pleoapele îngreunate de somn, îsi aminti de când astepta ziua de azi. "O lovitură de maestru, gândi el."O lovitură pe care putini o pot da."

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist  

Trecea apoi la bucătărie, unde-si lăsa seara pregătită pipa, pe care-o aprindea cu gesturi grăbite si nesigure. Se învăluia într-un nor de fum aromat care îi alunga repede, cu o ciudată alchimie a somnului si treziei, orice urmă de mahmureală. Îsi imagină că Elena l-a auzit când a intrat în bucătărie si acum se dă jos din pat, îsi caută papucii si se îndreaptă spre usă. Nu mai dormeau împreună de peste douăzeci de ani, pentru că noaptea trupul ei se făcea rece, oasele ei îl atingeau cu un frig străin si chemau în el visuri urâte si gânduri negre.
Elena deschise usa si-l privi încercând să prindă dintr-o privire dacă va fi o zi bună sau una nefastă, în care sotul ei va fi prost dispus până seara din cauza imprevizibilelor lui insomnii.

- Bună dimineata, spuse ea. Apoi, fără a astepta răspuns: - Cum ai dormit ?
El rostogoli cuvintele, pripit si dezlânat:

- Asa si-asa. Am adormit târziu. Iar astăzi mă asteaptă o zi foarte importantă.
Ea nu era la curent cu nimic. De obicei stia totul, dar de data asta el se pregatise îndelung si meticulos, fără să scape către ea nici o vorbă. Elena tăcu si se aporpie de aragaz, ca să pregătească cafeaua. Făcuse de curând saizeci de ani si nu mai vedea bine, mereu punea prea putin zahăr în cafeaua care nu trebuia să fie prea tare. Imima lui, se gândea ea în fiecare dimineată, inima lui. Îl cunoscuse pe când ea avea douăzeci de ani si el revenise de la studii si lucra ca ofiter de stat major la o mare unitate din Ardeal. Mai în vârstă decât ea cu sapte ani, cuvântul lui contase totdeauna în familie. Pentru el, ea renuntase să aibă un loc de muncă vreodată si îi dedicase întreaga viată. Tot ceea ce făcea ea acum, la bătrânete, tinea de devotamentul de altă, transformat demult în instinct. După ce băură cafeaua si terminară primele felii de pâine cu unt, Elena se asteptă ca el să înceapă să-i povestească. După decembrie 1989, când fusese reactivat în serviciul militar cu mai vechiul său grad de general maior, el reîncepu să o tină la curent cu toată actualitatea politică si militară a tării, nu cea care se citeste în ziare ci cealaltă , cea reală, a adevăratei exercitări a puterii.

- Era mai simplu înainte, când lucrai la Armată, spunea ea uneori.
Sotul ei, generalul, trăia o a doua tinerete, si ea era cea dinâi care simtea asta. Îi iubea cu un devotament matern gesturile cu care îsi aprindea pipa si îsi stergea ochelarii, cuvintele care spuneau în trei silabe totul, deciziile cumpătate si bazate pe tactica eternei asteptări. Clipa micului dejun era pentru Elena de o intensitate atât de mare încât îi umplea toată ziua. Apoi nu-l mai vedea decât seara, târziu. El era toată societatea ei, cercul ei de cunostinte, de prieteni, el era tara, el era lumea. Ascultându-l si uneori dându-i câte un sfat, ea se simtea dispunând de o delicată putere, pe care nimeni n-ar putea-o întelege. Prin asta, ea se simtea fericită. Uneori câte o timidă previziune a ei se adeverea, si atunci spunea: "- Ai văzut ? Simteam eu !" Sau: "- Se va vedea la alegerile din septembrie ! Le va veni lor rândul să iasă cu coada între picioare din Minister."

Pe când el ceru ceaiul medicinal, în acea dimineată de miercuri, ea îl întrebă:

- Azi aveti conferintă de presă ? - Ai început să uiti, spuse el dând din cap. La Ministerul de Interne nu se fac conferinte de presă miercurea, ci vinerea. Ne e tuturor mai simplu asa.

Apoi ea încercă:

- Vroiai să-mi spui ceva ?

El zâmbi siret. Stia foarte bine că o făcuse curioasă, dar încă nu considera că e timpul sa-i spună. De aceea, o repezi:

- Nu-ti mai băga nasul în toate ! Pe toate vrei să le stii !

- Tu ai vrut s&a-mi spui, se dezvinovăti ea.

- N-am vrut să-ti spun nimic. Decât că azi e o zi importantă.

După micul dejun, el trecu să se îmbrace. Îsi alese pentru început cămasa, pe care nu o purta decât dacă avea un guler impecabil.

- Te îmbraci militar ? se miră ea. În ultimele zile, el preferase costumul gri, civil. El nu-i răspunse nimic. Hotărâse singur si nu avea nici un rost să se explice cu ea.

- Dacă nu este o conferintă de presă importantă, atunci măcar o sedintă a comisiei superioare...

Atunci el se întoarse către Elena si o privi linistit si rece, cu acei ochi gri despre care toti cei care i-au privit de aproape au sustinut că au forta, dar în nici un caz nu au pur si simplu culoare. Era o privire pe care ea i-o cunostea si, ori de câte ori îi era adresată, îi făcea frică.

- Te rog, spuse el, te rog du-te în hol si fă-mi pantofii.

Trecu prin fata oglinzii si se măsură în treacăt cu privirea. Uneori se juca atunci când făcea câte o nouă cunostintă ( lucru greu si rar să se mai întâmple, pentru că-n acest Bucuresti febril si în plină schimbare toată lumea părea să-i cunoască pe cei investiti cu putere ) si întreba:

- Ce vârstă îmi dati ?

Acela, prevenit sau nu, estima după vârsta de pensionare a cadrelor din politia română:

- Cincizeci si cinci ? Ori poate cincizeci si sase ?

El tăcea si zâmbea cu ochii pe jumătate închisi. Avea saizeci si sapte de ani, făcuse înalte studii militare la Moscova si la Academia de la Frunze, si inima începea sa-i bată haotic la cea mai mică ironie din presă relativ la vărstă, studii sau abstractă geografie a Estului. În fiecare dimineată, ca si în aceasta de miercuri, se privea în oglindă cu un ochi rece si cercetător pe care, în vremurile bune, l-ar fi rezervat pentru altii. Se uită în treacăt la Elena care, aplecată greoi pe un scaun din hol, îi lustruia pantofii, si trecu pentru ultima oară ( conform tabietului diminetii ) în bucătărie. Pe o policioară erau asezate, ca un pluton al vietii si mortii, tuburile cu pastilele pentru inimă. Înaintea lor, în pozitie privilegiată, se aflau picăturile, pe care le numără încet, fără grabă, una câte una, într-o cană cu ceai care începuse să se răcească. Apoi strecură înăuntru cele două pastile efervescente. Iar la urmă însiră pe masă celelalte sase pastile, pe care obisnuia să le ia cu ceaiul devenit amar de la picături si vitamine. În fiecare dimineată urmau sase înghitituri scurte, la intervale perfect egale, ritmat. Nu se gândea la nimic, nu era grăbit, nu simtea amărăciunea, nu simtea că ceaiul s-a răcit.

În dimineata aceea de miercuri, iesi din bucătărie, se încăltă grăbit cu pantofii de-acum impecabili, nu auzi urările de zi bună ale Elenei, iar către ea nu mai spuse nimic.

* * *

Plutonierul Duma asteptase în dimineata zilei de miercuri exact cinci minute în fata blocului. Lucra de peste un an de zile cu generalul si ajunsese să-l cunoască bine.

- Să trăiti, domnule general, spuse el.

Dar acesta nu-i răspunse nimic. Intră în masină si-si pregăti cu gesturile lui măsurate pipa cu tutun aromat. Când masina porni, generalul spuse:

- Ce mai faci, Duma ?

- Bine, domnule general. Apoi adăugă, după o clipă: Multumesc pentru întrebare.

- Prin oras ce mai e ?

- Liniste.

- Azi noapte la Minister a fost ceva ?

Pentru că plutonierul Duma ridica masina de la garajul Ministerului de Interne dis-de-dimineată, el era printre cei dintâi care se puteau informa dacă în cursul noptii interveniseră schimbări spectaculoase sau evenimente exceptionale. Rareori se întâmpla cu adevărat ceva, dar schimbările erau atunci incredibile. În plus, toată lumea îsi dorea ca într-o dimineată, ca printr-o minune, lucrurile să fie altfel.

- Domnule general, raportez: n-am auzit să fie ceva nou.

În urmă cu exact sase luni, soferii de la garaj fuseseră cei dintâi care aflaseră decizia surprinzătoare a presedintelui de a trece în rezervă, peste noapte, opt generali în vârstă de peste 60 de ani care fuseseră reactivati toti în zilele fierbinti ale lui decembrie 1989, si fuseseră toti avansati cu atâta glorie de parcă ar fi câstigat numai ei, singuri, războaiele reîntregirii. Ca să scape de trecerile în rezervă care se făceau în acest răstimp tulbure, generalul a avut nevoie de un abil joc de culise. Aici, era neîntrecut. Nu era greu să obtii două avansări în grad succesive, cum făcuseră aceia care acum primeau pensia, ci ca vârsta să fie făcută neobservată celor care decid si ar putea s-o vadă.

- Astăzi, Duma, o să lucrăm până târziu. După-masă am de făcut niste drumuri. O să dureze până către seară.

- Cum ordonati, domnule general.

Masina cotea pe lângă Casa Poporului si se îndrepta, pe lângă Dâmbovita, către capul Căii Victoriei, pe unde la prima oră a diminetii treceau cei mai importanti oameni ai momentului. Generalul spuse:

- Pentru început, mergem la Arhive.

Plutonierul Duma îndreptă masina la stânga, pe chei, spre clădirea Arhivelor. Este situată aproape de Ministerul de Interne si de policlinica aceluiasi Minister, în acea parte a orasului unde dintotdeauna, la anumite ore ale zilei, străzile devin gri-albastre de uniforme. Pe una dintre acele strădute aparent insignifiante îndreptă plutonierul Duma masina. Era o Dacie albă, de serviciu, comună, pentru a nu atrage nimănui atentia ( de când masini ale politiei arseseră în stradă ca niste chibrituri în timpul unor manifestatii ), nu era nici prea curată si nici murdară, într-un mod atât de ostentativ obisnuită încât pentru un ochi cunoscător nu putea să fie un secret cărei institutii apartine. De la general si până la plutonierul Duma, nimeni în Minister nu părea să stie lucrul acesta.
Când ajunseră la sectia de documente istorice, Duma parcă masina cu gesturi scurte, nervoase, pentru a câstiga timp. Generalul sări din masină si, fără să mai astepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanta uriasei porti de metal.

Poarta masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.

Generalul se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreste, apoi spuse:

- Ăstora de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul de la poartă nu-si face datoria.

Nu putea tolera două lucruri: indisciplina si lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste două rele îsi află explicatia totul, de la dezastrul economic al României si până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea, plutonierul Duma încercă să-i spună:

- Domnule general, la Arhive programul începe totdeauna la opt.
Se mai uită o dată la ceas.

- Si cu câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar  subofiterul de la poartă ?

Când generalul se aprinse si începu să zgâltâie poarta, nu-i răspunse decât fierul ruginit care duduia ca o tobă uriasă, la intrarea în infern. Lângă el, plutonierul Duma stătea linistit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă diplomat de general.

Undeva, în fundul curtii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în diagonală si cu banderola rosie, de serviciu, pe brat. Îsi aranja cureaua de la pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, asa că nu văzu la distantă cine e omuletul rotofei si nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe sergentul major care, desi tânăr, avea să-si petreacă toată viata în această curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea în scoala militară. Si el, plutonierul Duma, lucrase cândva în directia a cincea, în serviciul cu cei mai buni soferi din tară până când, la un examen medical de rutină la care unitatea prezidentială era supusă periodic, i-au găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.

Apropiindu-se, sergentul major care nu vedea bine la depărtare rămase înmărmurit:

- Să trăiti, domnule general !

Acesta îi răspunse răcnind scurt amenintări amestecate cu înjurături. În urma acestei întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă disciplinar, si că va trebui să-si caute de lucru.

Iritat, generalul intră val-vârtej în clădirea unitătii militare, pe care toti o desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul direct al unitătii acesteia, de la înfiintarea comisiei culturale a Ministerului, al cărei sef era, si care se ocupa printre altele si de patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranta si perpetuă virtualitate electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne prin comisii care se înfiintau si se desfiintau periodic, cu o precizie de metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul regimului comunist, si înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în perioada existentei unei comisii la esalonul superior, toti comandantii care depindeau de ea i se subordonau orbeste. De exemplu, generalul stia de pe acum că începând de săptămâna viitoare comisia de cultură se va desfiinta prin surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a linistii în campania electorală, al cărui sef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze surprinderea la aflarea acestei vesti. În plus, aflase că vor exista trei comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atributii care se suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe alta.
Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului. Acesta stia unde se află biroul comandantului, stia clădirea ca pe propriul său buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viata militară nu se simtea.

În biroul de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de cesti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional si, înainte de a apuca să zică ceva, auzi întrebarea:

- Maiorul Criuleanu a venit ? Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul comandantului si îsi puse cascheta în cuier ca un om care se stie acasă. Cu un gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-si vadă de treburi. Rămas singur, se aseză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de politie din tară, si puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subtire, apoi asteptă câteva clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci se deschise usa si comandantul sectiei de documente istorice intră în birou cu o veselie atât de artificială încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite pentru alegerea acestei zile de miercuri.

- Am onoarea, domnule general.

- Ia loc, si hai să stăm putin de vorbă, îl invită generalul, ca si cum s-ar fi aflat în propriul său birou.

Privindu-l pe general peste biroul cu care era familiarizat si zărindu-i privirea gri, rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul Criuleanu se simti străin si în nesigurantă într-o încăpere departe de lume, dar care-i apartinuse cândva.

- Măi băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vietii, de când erai în scoala militară si v-am făcut o inspectie. Îti mai aduci aminte ? Cred că sunt aproape douăzeci de ani ! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid si subtire... Eu mă ocupam cu apărarea antiaeriană la Marele State Major si inspectam totul.

Se opri din cuvânt si-si puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.

- As vrea din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prlejul s-o fac. În curând, îti vor veni niste controale serioase aici...

Maiorul Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul continuă ridicându-si privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:

- Vreau să văd imediat, si am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, sapte documente. Le văd, si apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea scris în raport sau nu.

Generalul scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o dată cu fiecare cuvănt:

- Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Tepes, vânzarea mosiei Dumbrava de Jos din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul boierului... (se opri o clipă silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743, atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumati. Si încă trei: de la Mihai Viteazu, Caragea si Alexandru Ioan Cuza. Le stii tu. Toate astea, vreau să le văd.

Maiorul Criuleanu rămase imobil si livid. Atât de înalt si atât de ghemuit în fotoliu. Nu întelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care tinea loc de explicatie, un râs cu un chicotit inconfundabil.

- Frumos. Documente putin cunoscute, putin importante la prima vedere, din punct de vedere istoric. Dar fiecare având ceva pretios: o pecete sau o semnătură rară, o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai stiu eu ce criteriu. Nu-i asa ? Si fratele dumitale care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...
Dar maiorul Criuleanu îsi reveni repede:

- Nu stiu ce vreti să spuneti, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim. În câteva zile le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.
Generalul ridică din umeri:

- Nu mă pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac chiar în dimineata aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista documentelor. À propos, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un colectionar occidental, nu-i asa ? - si, zicând acestea, pufni în râs.
Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:

- Nu stiu dacă sunt documente importante si, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.

- Pe naiba ! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiti orice hârtoagă în trei minute ! Voi ati raportat că aveti nevoie, si eu v-am adus tot ce vă trebuie ca să fiti o super-arhivă !

Generalul se ridică în picioare si parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se asternuse o tăcere penibilă. Murmură:

- Rotterdam sau Bologna ? Mâine o să urle ziarele.

Maiorul se ridică în picioare. Îl întrebă:

- Vă servesc cu o cafea ? Numai să spun secretarei.

Generalul îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeste acum maiorul ? Ce vrea ? Ce fel de zi va fi aceasta ?

- Măi băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Stii câti ani de muncă am eu? Cum crezi că as putea reactiona eu cand aflu de "împrumutarea" peste hotare a sapte documente din patrimoniul national ? Dar să stii... mie nu-mi place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc de dosarul penal ! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Si te cunosc de atâta vreme ! C&atillde; veni vorba, ai un Cod Penal pe aici ? Răsfoieste-l si ai să vezi.
Se asezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la scoală.

- Ai un foc ?

Maiorul îi dădu cutia lui de chibrituri, si-l urmări pe când îsi aprindea pipa. Din clipa câ realizase că se poate discuta cu generalul, se mai linistise. Dar senzatia de amenintare încă nu-i dispăruse.

Luă o carafă cu apă de ieri, stătută, si-si turnă în pahar. Bău repede, cu înghitituri mari. Apoi zise:

- Nu stiu cum ati aflat.

- Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Si uite că eu am aflat. Poate nu de la ministru. Poate de la un prieten.

Maiorul Criuleanu se încruntă, speriat de orice perspectivă de schimbare a joclului. Nu stia de unde vine amenintarea. Zise:

- Vă pot ajuta cu ceva, domnule general ?

- Dumneata nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.

Fratele maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva spatii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor si în Centrul Civic, crease o retea comercială puternică si învârtea Bucurestiul pe două degete. Între afaceri si politică, nimeni nu a stiut niciodată de unde a avut banii cu care si-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenta lui asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.

- Da, domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.

Din fotoliul său, generalul zâmbi:

- Si ca să vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ti cer să-mi rezolve fratele dumitale, am să limpezesc apele cu hârtoagele. O să dau două telefoane, sub ochii dumitale.

Puse mâna pe telefonul care dădea legătura cu orasul si, cu gesturi sigure, chemă redactia celui mai vândut cotidian al tării, si ceru cu secretarul geenral de redactie. Îi vorbi cu "dragul meu", si îi spuse:

- Te rog, trimite la Arhive un reporter, la comandantul unitătii, da, notează-ti, maiorul Criuleanu. Da, stiu că numele îti sună cunoscut. El o să-ti dea o listă cu documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare, pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.

Când închise telefonul, îi explică maiorului:

- Vom expune ceva si toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele vor scrie, radioul si televiziunea vor vorbi si vor relata ce documente sunt expuse. Centrul atractiei vor fi niste hartii pe care o să le cauti tu chiar acuma, după ce plec eu. Stii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza... Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există ? Iar un control amănuntit aici, cu specialisti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să rulăm trei-patru comandanti în biroul acesta.

Apoi formă la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri imemoriale.

- Deci ne dai sala voastră pentru expozitia de documente ? Da, desigur. Alo... Da, asa cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expozitia, am lucrat cu băietii. Da, si ziarele voastre. Bineînteles, si emisiunea armatei de la televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum stiam noi să facem altădată...
Iar când încheie convorbirea telefonică, îl privi rece pe maiorul Ion Criuleanu:
Cred că te-ai convins că acum pot semna un raport despre existenta documentelor. Iar dacă la un moment dat eu nu le văd, nimeni nu le vede. Asta e clar. Ministrul, totusi, vrea raportul. Eu i-l duc. Cât despre fratele dumitale, ascultă: el are relatii pe care si le-a făcut în ultimii doi ani si-l fac exact atât de influent cât avem noi doi nevoie. As vrea să-l întâlnesc în cursul serii de azi, după ce dumneata îi vei spune de mai vechea preitenie care ne leagă pe noi doi...

După ce rămase singur si această întâlnire se încheie, maiorul Criuleanu îsi desfăcu larg nodul de la cravată, ca cineva scăpat din neasteptata îmbrătisare a unui leu.

* * *

De la clărea arhivelor până la Minister sunt câteva zeci de pasi. În dreapta, se vede Dâmbovita. În stânga, dincolo de vuietul bulevardului, Cismigiul. Plutonierul Duma astepta în masină, citind un ziar. Deschise usa generalului si fu fericit să-l vadă întorcându-se linistit si împăcat cu sine însusi, cum nu-l mai văzuse demult. Poate că astăzi, desi fusese prevenit, scapă mai devreme. Porni imediat masina, acceleră, si în câ teva secunde o potrivi la intrarea în Minister. Abia atunci se întoarse să-l privească pe general.

Acesta atipise. Tot mai dese si neasteptate, accesele lui de somn erau cel mai clar semn al bătrânetii, pe care nu vroia să si-o accepte. Nu trebuia să picotească decât o secundă pentru a se cufunda într-un somn surprinzător de adânc, punctat uneori de vise durând cât un fulger, dar care în realitatea sa interioară păreau adevărate epopei, care îi puteau schimba dispozitia întregii zile.
- Domnule general, spuse încet plutonierul Duma.

El se trezi brusc, discernând între alarmă si desteptarea de altădată. Coborî din masină fără să spună nimic, si intră în Minister trecând grăbit printr-un sir de sergenti majori care-l salutau pietrificati, si un alt sir, de santinele inutile, păstrate pe coridorul de la intrare de pe vremea evenimentelor din iunie.

Ajuns pe scări se opri si-si scoase din buzunarul de la piept o a doua listă. Erau sarcinile pe care singur si le trasase pentru această zi de miercuri. La început trebuia să treacă pe la un birou situat la parter, pe latura clădirii dinspre sediul S.R.I., pe usa căruia scria Comunicatii speciale. În biroul din fund se afla colonelul Rosu, si el un vechi cadru de infanterie, mutat după decembrie 1989 într-un serviciu al politiei.

- Mi-ai rezolvat problema ? întrebă generalul.

- Domnule general, încă nu pot. Stiti bine…

- Nu credeam să mă blochezi tocmai tu, spuse el cu amărăciune.

- Nu vă blochez în nici un fel, dar un fir direct cu Cotroceni nu se mai dă decât cu ordin scris.

- Iar eu îti spun că am ordin verbal de la presedinte să am cea mai directă legătură, începând de săptămâna vitoare, când începe campania electorală.
Discutară câteva minute bune, amândoi în picioare, încercând fiecare să explice celuilalt fapte de domeniul evidentei, învârtindu-se într-un cerc vicios care nu se rupea nicăieri.

- Mâine îti aduc hârtie scrisă, încheie generalul discutia. Dar am să te tin minte pentru ce mi-ai făcut luna asta.

Generalul iesi pe coridor si urmă covorul lung de cincizeci de metri, rosu, care ducea la scări. Nu lua liftul pentru că ( îi spusese doctorul ) chiar si acest singur etaj urcat zilnic pe jos îi făcea bine la inimă.

Avea un birou de sef de comisie ministerială, tip cabinet, cum aveau toti cei douăzeci de generali aflati la etajul întâi al clădirii de pe, Cheiul Dâmbovitei, fie ei bătrâni trecuti pe linie moartă, fie potentiali ministri sau consilieri prezidentiali. După birou, nici unuia nu puteai să-i ghicesti viitorul.

Intră întâI în antecameră, unde secretara îi spuse "Să trăiti !", desi asta îl irita la culme. Nu erau cuvinte să fie rostite de vocea unei femei. De aceea nu-I răspunse, ci se încruntă cu ochii lui care întăreau aerul încăperii.

- Să vii să-ti dau să bati ceva la masină.

Pregătit de cu seară, raportul către ministru relativ la Arhive consemna încă de ieri o anticipare: totul e în ordine, documentele sunt la locul lor.

Secretara luă raportul si întrebă:

- În câte exemplare ?

- În trei. Le vreau acum. Si anuntă la cabinetul ministrului că solicit să fiu primit.

Cât îsi aseză cascheta si mapa diplomat la locurile lor, secretara îi dădu răspunsul:

- Domnul ministru este la Palatul Victoria. Cum soseste si vă poate primi, ne anuntă de la cabinet.

- Bine. Tu bate materialul la masină si trimite-I la naiba pe toti cei care sună la telefon, cu exceptia ministrului.

Se aseză pe fotoliu cât mai comod cu putintă si, dintre toate mapele câte se aflau pe birou cu corespondentă, cercetări deschise si dosare de avansări, toate primite în dimineata aceea cu curierul de la ora opt, el alese mapa cu presa.
La prima oră, fiecare personaj important al Ministerului îsi primeste propria sa mapă cu presă. Ofiterii de la biroul de prsă începeau să lucreze la ora patru dimineata, când primeau primele cotidiene, citind si selectând absolut toate ziarele care apăreau pe teritoriul României. Articolelor pe care le considerau interesante, în sensul c˜ vizau institutia, le făceau un număr de còpii egal cu numărul mapelor pe care le aveau de pregătit. Calomniilor, stirilor de senzatie, le făceau mai putine còpii, doar pentru persoana vizată si ceilalti doi-trei oameni din Minister direct interesati de cariera aflată în discutie. Cititnd mapa cu presă, fiecare risca să afle din ziare senzationala avansare a unui rival de-o viată, pe care nimeni nu îndrăznea, de câteva zile, să i-o raporteze. Anul trecut, generalul maior Dumitrascu, care avea si el aproape saptezeci de ani si fusese reactivat în decembrie '89 pentru că era specialist în lupta antiteroristă, a făcut preinfarct citind în mapa de presă că nu este tatăl singurului său copil, zvon care fusese notoriu în Bucurestii de acum patruzeci de ani si care azi nu mai interesa pe nimeni. Articolasul, publicat într-un ziar de scandal, fără semnătură, fusese copiat de biroul de presă numai pentru generalul Dumitrascu, întrucât institutia Ministerului ci articolul discuta doar persoane particulare. Pentru gestul său de slăbiciune ( preinfarct ! ) generalul Dumitrascu a fost repede trecut în rezervă, pe motive de sănătate.

Răsfoind articolele, generalul căzu toropit de o nouă criză de somn. Puse capul pe birou si rămase asa, sprijinit pe mâini, câteva clipe. Se gândi: "Numai de-ar tine combinatia !" Apoi adormi. De data asta visă ceva. Se făcea că se văd din nou gutuile din copilărie, undeva pe Calea Victoriei, foarte aproape de Minister. Erau mari, galbene si parfumate, semn că s-au copt de curând.
Peste câteva clipe, secretara îl deranjă:

- Domnule general… domnule general…s-a întors domnul ministru si vă asteaptă chiar acum.

Se trezi perfect lucid, fără nici o ameteală, cu dunga mânecii de la vestonul de general întipărită pe obraz. Întrebă:

- Ai dactilografiat raportul ?

Da, raportul era gata. Se ridică în picioare, trecu în antecameră, apoi iesi pe culoarul cel lung, încadrat de atâtea usi capitonate încât ai fi zis că aici cuvintele rămân prizoniere în încăperile unde au fost rostite. Când ajunse în holul principal, de la etajul întâi al Ministerului, privi coloanele aurite care imitau caricatural stilul doric, apoi tablourile mari, cât tot peretele, înfătisând fiecare câte un alt tip de furtună, a căror oribilitate li se părea tuturor celor ce treceau prin acel hol artă. De acolo, generalul intră fără să bată la usă în antecamera de la cabinetul ministerial. Seful de cabinet nu se ridică în picioare. Era un locotenent foarte tânăr si foarte îndrăznet, care le vorbea cu "dumneata" generalilor. Pe ei îi deranja asta, dar nu aveau cum riposta. În plus, era la curent cu toate zvonurile despre treceri în rezervă surpriză si despre avansările neasteptate si se comporta ca atare, ca cineva care poate anticipa realitatea. La intrarea generalului, nu se ridicase niciodată în picioare. "Pe ăsta trebuie să-l tin minte. Pe ăsta si pe ăla de la telefoane, se gândi generalul. Pe când se pregătea să intre, fără a-l privi măcar pe seful de cabinet, acesta suieră printre dinti:

- Să stiti ca domnul ministru e foarte obosit.

Asa era. Generalul pătrunse în cabinet si privi lungul covor persan îmbâcsit de praf, masa lungă pentru sedinte, cu douăsprezece scaune, fotoliile de catifea cu dantele, biblioteca cu operele complete ale lui Rebreanu si Slavici rămase în vitrină de pe vremea lui Postelnicu, volume pe care nimeni nu le răsfoise niciodată, si într-un târziu zări, în semiîntunericul încăperii, capul cret si figura cu buze groase a ministrului, cu ochii închisi sub o frunte încruntată. Spuse:

- Să trăiti, domnule ministru.

Nici o miscare. Într-un târziu, ministrul îI făcu semn să se apropie, undeva lângă cele două fotolii de catifea. Generalul nu întelese dacă trebuie să ia loc sau nu, si preferă să rămână în picioare.

- Domnule ministru, am efectuat controlul pe care l-ati ordonat la Arhive. Permiteti să raportez că totul e în regula. Am redactat si semnat raportul.
Apropiindu-se, simti că ministrul mirosea teribil a coniac. Era mai tânăr cu treizeci de ani decât generalul si venise la Interne în urma unor evenimente care făcuseră să ardă câteva institutii din Bucuresti si să fie devastată Universitatea. Era nevoie de un tânăr la Interne, cu o activitate subtire înainte, necompromis, jurist, si un om cât mai de înteles, pentru că veneau vremuri tulburi. Asa ajunsese ministru. Nu avea decât meteahna băuturii, de care politistii, oameni versati si oricând pregătiti să speculeze fantoma oricărui viciu, aveau grijă cum stiau ei mai bine. În fiecare seară avea invitatii la câte o degustare si, în câteva săptămâni de la sosirea în Minister, nu mai avea de făcut altceva decât să accepte ori să respingă ofertele care veneau odată cu ora asfintitului. Într-o seară, au amânat o importantă sedintă a consiliului de comandă al Ministerului pentru că ministrul era atât de "obosit" încât nu se mai putea tine nici în scaun.
În ziua aceea de miercuri, ministrul venise de la Poiana Brasov unde un sef de politie din Ardeal îi pregătise o ladă de coniac frantuzesc si-l invitase la o cabană a Ministerului. Era după o noapte albă, încheiată cu o sedintă de guvern la Palatul Victoria, de care nu stiuse dinainte, si unde a trebuit să tacă, să nu se vadă nimic.

Acum era înnebunit de somn, îsi simtea capul greu si vroia să expedieze toate problemele cât mai repede.

- Acesta este raportul, spuse generalul, întinzându-I o foaie de hârtie. Iar pentru expozitia de la Casa Centrala a Armatei am anuntat presa, după cum ati aprobat ieri.

Ministrul îl privi confuz pe general si încercă să-si amintească exact când si ce aprobase. Uitându-se la el, I se păru acesta se uită la el ca la un cadavru. Era o privire cenusie care îl înspăimânta. Pentru a-si reafirma autoritatea, spuse:
- O să verific personal prezenta documentelor în arhivele noastre. Poate la expozitie.

"O să verifici pe dracu", gândi generalul. "Vezi si nici nu stii ce vezi, te joacă ăstia pe degete". Ministrul continuă:

- Să pregătesti dumneata personal dosarul comisiei culturale, al cărei raport îl vei sustine săptămâna asta, sâmbătă dimineata. Apoi, vreau să văd mâine dosarul acela de la Bacău, cu care te-am amânat luni.

Tăcu o clipă, epuizat de exercitarea puterii, apoi zise, vrând parcă să-i arunce celuilalt oboseala lui:

- Săptrămâna asta am de redactat raportul cu trecerile în rezervă la limită de vârstă. Nu l-am făcut încă. Pentru că nu m-am hotărât încă. Mai ai ceva de raportat ?

* * *

Secretara îl astepta cu notita zilnică de cereri ale statului major, ale telefoanelor care l-au căutat, majoritatea importante, si de care el nu vru să stie.

- Mai târziu, îi spuse secretarei. Acum să nu mă deranjeze nimeni.
Îl dureau umerii si ametea putin. Se întinse pe canapeaua din birou si se gândi că în aceeasi clipă, în cămăruta din spatele cabinetului de ministru, si ministrul face la fel: se asează pe spate si încearcă să adoarmă. Generalul îsi spuse: " E o formă de santaj de cea mai joasă spetă. De săptămâna viitoare sunt desemnat să răspund de alegeri. Nu vrea să mă treacă în rezervă, nici nu poate, vrea numai să facă presiuni asupra mea. Are ceva să-mi ceară !"

Adormi pentru că nu mai vroia să se gândească la asta. Adormi pentru că amenintarea cu scoaterea la pensie, de data aceasta pentru a doua oară si pentru totdeauna, i se părea mai cumplită decât moartea.

Toată lumea stia cât de vulnerabil este la punctul acesta. Inclusiv ministrul. De aceea se purta asa. De aceea si încerca să-l folosească. Ce golan Cum l-au adus anii acestia în prim-planul vietii politice ! Un tânăr care altădată n-ar fi avut nici o perspectivă, ar fi rămas ani de zile jurist-consult la vreo fabrică de conserve, sau secretar de partid cine stie pe unde. Asta în cel mai bun caz pentru el.

Nu visă nimic.

Trecuse peste o jumătate de oră, poate o oră, când cineva îl prinse de umăr si îl legănă usor. El mormăi:

- Ti-am ordonat să nu mă deranjezi.

- Eu sunt, măi, nu mă recunosti ? Deschise ochii abia acum, si pret de câteva secunde nu văzu nimic. Apoi încăperea începu să se lumineze si zări draperiile, harta politică a lumii mare cât tot peretele, apoi chiar în fata lui o uniformă kaki. Era generalul Petru Mihalache, care lucra acum la Armată, ca si totdeauna, un prieten vechi, de pe vremea studiilor la Moscova. Acesta îl întrebă ceva.

- Tu nu mă deranjezi niciodată, îi spuse generalul. Numai că sunt putin obosit…

- Dacă lucrezi si tu prea mult…

- N-am avut si eu norocul tău, să mă întorc la noi, la armată.

Toti militarii pusi la comanda politiei, fie că erau marinari avansati amirali, fie că erau aviatori sau artileristi si primiseră stelele de generali la Minsterul de Interne, regretau pozitia avută cândva în Armată si se visau la conducerea ei.

- Lasă, zise Mihalache, că nu ai de ce te plânge. Am auzit că-ti merge bine.

- Cât e ceasul ? întrebă celălalt, încă pe canapea.

- E aproape de prânz.

- As avea nevoie de o cafea.

Chemă secretara si îi ordonă să comande la bufet două cafele, si să amâne toate telefoanele care-l caută pentru mai târziu. Acum, să nu-l deranjeze nimeni. După ce veniră cafelele, de la bufetul care se afla la etajul întâI al Ministerului, de unde nu puteau comanda decât functionarii de la director si general în sus, cei doi rămaseră de vorbă.

- Am auzit două zvonuri despre tine, zise generalul Petru Mihalache. Numai că se bat cap în cap.

Petru Mihalache era mai în vârstă si recunostea glumind că nervii i-au cedat demult. Era aproape senil. Din pur noroc nu fusese trecut în rezervă de conducerea Armatei, poate pentru că se arăta resemnat si nu părea c-ar vrea să obtină nici functii, nici mai multe stele pe umăr. Aceasta, doar aparent. Părea vesnic distrat. Umbla tot timpul îmbrăcat militar. Pe cap, părul îi mai crestea doar pe tâmple, unde-i stătea mai totdeauna zbârlit, si era cu desăvârsire alb. Fuseseră pensionati împreună, în 1980, si ani de zile se întâlniseră să joace sah, vara în Cismigiu, iarna la unul dintre ei acasă. Pe vremea aceea umbla mereu cu o cutie de sah sub brat, cu carouri rosii si negre, cu piese sculptate în fildes si lemn greu, primită cadou într-o vizită oficială în Ghana. Nu obisnuia să joace sah cu civilii. ÎI plăcea să vorbească mult în timpul partidei, si mereu de-ale lor, despre armată. Începea toate partidele cu un gambit spectaculos, cu două sacrificii interesante, o combinatie pe care o învătase de la un gruzin pe vremea când studiase la Academia de la Frunze.

- Ce zvonuri ?

- Primul dintre ele, si care zic eu că te interesează cel mai mult, e că după alegeri esti vizat pentru numirea ca Ministru al Apărării. Am auzit că ai pe rol niste combinatii prin care toate partidele te vor cere. Al doilea zvon, invers, e c-ar exista un decret prin care, curând, urmează să fii trecut în rezervă.
Generalul nu reactionă în nici un fel. Celălalt îl privi descumpănit. Chiar nu-l interesa ? De aceea îl întrebă:

- Nu e asta ? Atunci ce ? Consilier la Presedintie ! Sau poate la conducerea Gărzii Financiare ?

Nu răspunse, ci zâmbi:

- Mai bine hai să jucăm un sah.

Mihalache, care altădată numai de sah avea chef, făcu un gest de lehamite:

- Lasă asta acum ! Vine campania electorală. Sortii, stii si tu, se pregătesc cu mult timp înainte.

Stia că celalalt fusese întotdeauna mai bun ca el atât în sah cât si în combinatiile de culise.

- Spune-mi ce pregătesti ! Si mai ales, nu mă uita si pe mine… Stii că nu vreau nimic. Să mă facă general colonel si apoi ies la pensie. Singur o să cer. Cât despre tine, sunt sigur că lucrurile se vor aranja. Sunt sigur ! Ne cunoastem de atâtia ani, de pe vremea scolii… Stiu că dacă o să poti, o să ai grijă de mine. Pe ăstia tinerii, care sunt acum în conducere, nici nu-I cunosc bine. Eu eram făcut deja general când ei nu erau nici măcar soldati.

Generalul îi spuse:

- Azi am pus în aplicare o schemă perfectă. Nu are nici o bresă. Am si eu garantiile mele. Am si o întâlnire, pentru diseară. Cred că azi e cea mai importantă zi din viata mea.

Se ridică si deschise fereastra. Se sufoca si avea nevoie de aer. Trase îndelung, în piept, aerul zgomotos si prăfuit adus de vânt dinspre Lipscani, si continuă:

- Ministrul îmi face mereu mizerii. Nu stiu încă ce vrea să-mi ceară, dar e si ăsta un semn. Cu el, mă descurc eu.

Celălalt se simti dintr-o dată, ascultându-l, mai putin singur în lumea aceasta de tineri.

- Tu te-ai descurcat întotdeauna, spuse.

- Dar acum e un pas mult mai important si mai greu. Noi facem parte din generatia care nu umblă nici după bani, nici după afaceri. Si nu ne-ar fi fost mai simplu să ne multumim doar cu atât ?

Celălalt râse si el.

- Asa ne-a învătat viata.

- Da, confirmă, asa ne-a învătat, si de aceea uneori mă întreb: ce învârtim noi aici ?

Amândoi râdeau sincer. Aveau aceleasi păreri, se întelegeau din jumătăti de cuvinte. Si din priviri. Generalul era multumit de el si astepta cu încredere săptămânile care urmau să vină. Celălalt, desi obisnuia să stea cu orele când îi făcea câte o vizită ( Pentru că nu avea nici o treabă ), se ridică în picioare. Spuse că pleacă, adăugând:

- Trebuie să mai trec pe undeva si, uite, e aproape unu.

Se sărutară la despărtire pe amândoi obrajii, apoi dădură mâna. După aceasta, se salutară milităreste, cu capul gol, în joacă.

Când generalul rămase singur, se duse lângă fereastră si privi afară. Trase îndelung aer în piept si-si pregăti pipa. Îsi simtea gura uscată si amară. Foarte amară. Gândi: "Ce ciudat ! Aveam chef să joc sah cu el. Îmi plăcea să-l bat mereu, să-l văd cum se străduieste si eu să-l bat." Veni la birou si se aseză în fotoliu. "Doar un fotoliu de sef de comisie," se gândi din nou. Apoi privi masa de lemn lăcuit, ca la toate sediile de politie din tară, pe care sedeau două cesti de cafea, goale, pe fundul cărora se vedea zatul. Somnul i se risipise, era perfect odihnit. Îsi aminti de influentul frate al maiorului Criuleanu si de norocoasele sale relatii de la care astepta aproape totul. Văzu apoi mapele de lucru pe care trebuia să le citească si să le semneze. Gustul amar din gură deveni insuportabil, greu, gretos. Simti o gheară în piept, de muschi rebel care strânge când nu trebuie. Vru să strige după secretară, dar nu putu scoate decât un sunet răgusit, nearticulat. Vru să se ridice de la birou si să iasă în antecameră, în cabinetul său era prea putin aer, si din cauza asta se sufoca. Căzu pe covor. Vroia să se ridice. Vedea picioarele scaunului, cosul de hârtii, pipa care se rostogoli până în pragul usii, burta de lemn a mesei, canapeaua pe care acum o jumătate de oră dormea. În cuier, o caschetă de general. Prin fereastra deschisă bătea vântul. "Si ce combinatie fericită aveam !" îi trecu prin minte. Când, într-un târziu, secretara intră în birou să ceară mapele semnate, călcă pe pipă, care pocni sonor si se sparse. Ea îi vă privirea cenusie devenită acum de un albastru spălăcit, purtând în ea accentele aceluiasi fel de înghet amenintător. Secretara se sperie si alergă pe hol, printre falsele coloane dorice, de-a lungul unui nesfârsit sir de usi capitonate care acum nu mai dădeau nicăieri, nestiind pe cine să anunte, pe cine să cheme, cui să se roage si ce.