Veronica - Momentul Sinuciderii

 Veronica se hotaraste sa moara

 de Paulo Coelho

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi,

cei care ne îndreptăm către Tine.

Amin

„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi... şi nimic nu vă va vătăma.”

LUCA, 10, 19

  

Pentru S. T, de L., care a început să mă ajute fără ştiinţa mea.

În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărâ că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.

Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dor­mit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărâ să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci mi­nute, flacoanele erau goale.

Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă până când avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o revistă franţuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe cal­culator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferinţe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte şi în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era insă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist  

Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că el făcea parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi aştepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic inte­res, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea bunăoară.

Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se di­zolvaseră încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, pentru prima oară în viaţă, să aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întâmplării.”

De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, ad­miţând că există mesaje ascunse, iar nu coincidenţe?

Sub o ilustraţie cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi începea articolul întrebând:

„Unde este Slovenia?”

„Nimeni nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”

Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în munţii din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara ei.

Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se in­digneze că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa slovenilor: onoarea naţiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi, să se încredinţeze că fu­sese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce bucurie! Şi o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.

Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de aproape şase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească şi la posibilitatea de a-şi tăia ve­nele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să umple camera de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugăriţele ar fi fost ne­voite să cureţe camera şi să dea numaidecât uitării toată povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.

Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinţi­lor săi? Pe lângă şocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligaţi să mai şi identifice un cadavru desfigurat: nu, era o soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la moarte, deoa­rece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două fiinţe care nu-i doreau decât binele.

„Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.”

Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, îşi aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-şi taie venele sau să ia o supradoză de som­nifere. Prinţesele părăsite şi actriţele de la Hollywood fur­nizau diverse exemple în acest sens.

Veronika ştia că viaţa înseamnă să aştepţi ora optimă pentru acţiune. Şi aşa a şi fost: doi prieteni, impresionaţi de lamentaţiile ei că nu mai poate dormi, reuşiseră să-i facă rost, fiecare, de câte două cutii cu un drog puternic, folosit de muzicanţii de la un club de noapte local. Veronika a lăsat cele patru cutii pe noptieră timp de o săptămână, facându-i curte morţii care se apropia şi luându-şi rămas bun de la ceea ce lumea numeşte Viaţă.

Acum stătea acolo, mulţumită că mersese până la capăt şi plictisită că nu ştia cum să-şi folosească puţinul timp care-i mai rămăsese.

Se gândi din nou la absurditatea despre care tocmai ci­tise: cum se poate ca un articol despre calculatoare să în­ceapă cu o frază atât de imbecilă: „Unde este Slovenia?”

Negăsind nimic mai interesant ca să-şi petreacă timpul, se hotărâ să citească articolul până la sfârşit, şi iată ce des­coperi: că jocul cu pricina fusese produs, datorită mâinii de lucru mai ieftine, în Slovenia, ţara aceea ciudată despre care s-ar părea că nimeni nu ştie unde se află, cu excepţia celor care trăiesc în ea. Cu câteva luni în urmă, cu prilejul lansării produsului, firma producătoare franceză dăduse o petrecere pentru jurnalişti din toată lumea, într-un castel din Bled.

Veronika îşi aminti că auzise ceva despre acea petrecere, care fusese un eveniment aparte în oraş: nu numai datorită redecorării castelului pentru a se apropia cât mai mult de ambianţa medievală a acelui CD-Rom, dar şi prin pole­mica dezlănţuită ulterior în presa locală: fuseseră invitaţi ziarişti germani, francezi, italieni, spanioli, dar nici unul sloven.

Corespondentul lui Homme, care vedea pentru prima oară Slovenia, fără îndoială cu toate cheltuielile acoperite, şi care era hotărât să-şi petreacă timpul tăifăsuind cu ceilalţi ziarişti, spunând lucruri presupus interesante, mân­când şi bând pe gratis la castel, decise să-şi înceapă mate­rialul cu o glumă cât mai pe gustul intelectualilor sofisticaţi din ţara lui. Trebuie să le fi şi povestit amicilor săi din re­dacţie unele relatări neverosimile despre obiceiurile locale sau despre felul rudimentar de-a se îmbrăca al femeilor slovene.

Treaba lui. Veronika era pe moarte, şi preocupările ei ar fi trebuit să fie altele, să ştie de pildă dacă există viaţă după moarte sau la ce oră avea să-i fie găsit cadavrul. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza hotărârii importante pe care o luase, articolul acela o nemulţumea.

Privi pe fereastra mânăstirii care dădea în mica piaţă din Ljubljana. „Dacă habar n-au unde e Slovenia, Ljubljana trebuie să fie un mit”, gândi ea. Ca Atlantida sau Lemuria sau continentele dispărute ce umplu imaginaţia oameni­lor. Nimeni, nicăieri în lume, n-ar începe un articol cu în­trebarea unde e muntele Everest, chiar dacă n-ar fi fost niciodată acolo. În schimb, în plină Europă, un ziarist de la o revistă importantă nu se jenează să pună o întrebare de genul acesta, deoarece era sigur ca majoritatea citito­rilor săi habar n-aveau unde este Slovenia. Şi cu atât mai puţin Ljubljana, capitala ei.

Atunci descoperi Veronika un mijloc de a-şi petrece tim­pul, după ce se scurseseră zece minute fără să observe încă nici o schimbare în organismul său. Ultimul act al vieţii ei avea să fie o scrisoare către acea revistă, cu explicaţia că Slovenia este una din cele cinci republici rezultate din di­vizarea fostei Iugoslavii.

Avea să-şi lase scrisoarea ca pe biletul ei de sinucidere. Altfel, nu avea să dea nici o explicaţie despre adevăratele motive ale morţii sale.

Când aveau să-i găsească trupul, aveau să tragă conclu­zia că-şi luase zilele din pricină că o revistă nu ştia unde e ţara ei. O pufni râsul la gândul de a vedea o polemică în ziare, cu voci în favoarea sau împotriva sinuciderii ei spre onoarea cauzei naţionale. Şi rămase impresionată de ra­piditatea cu care îşi putea schimba ideile, de vreme ce cu câteva clipe mai devreme gândise exact contrariul, lumea şi problemele geografice nu o mai interesau nici cât negru sub unghie.

Compuse scrisoarea. Momentul de bună dispoziţie o făcu să nutrească alte gânduri în privinţa obligaţiei de a muri, dar apucase să ia pastilele, era prea târziu ca să se mai răzgândească.

Oricum, avusese şi înainte momente de bună dispoziţie ca acestea şi zilele nu şi ie lua pentru că ar fi fost o femeie tristă, plină de amărăciune, trăind sub o permanentă de­presie. Îşi petrecuse multe după-amieze din viaţă, hoinărind veselă pe străzile din Ljubljana sau privind, de la fereastra camerei sale din mânăstire, zăpada care cădea în mica piaţă cu statuia poetului. O dată rămăsese aproape o lună într-o stare parcă de plutire, din pricină că un necunoscut, în mij­locul acelei pieţe, îi dăruise o floare.

Era încredinţată că este o persoană absolut normală. Hotărârea de a muri se întemeia pe două motive foarte simple şi era sigură că, dacă avea să lase un bilet explicativ, multă lume avea să-i dea dreptate.

Primul motiv; totul în viaţa ei era uniform şi, tinereţea o dată dusă, nu mai puteau urma decât decăderea, bătrâ­neţea cu semnele ei ireversibile, apariţia bolilor, plecarea prietenilor. În sfârşit, dacă trăia mai departe, nu mai câştiga nimic; dimpotrivă, creşteau mult riscurile de a suferi.

Al doilea motiv era mai filozofic: Veronika citea ziare, se uita la televizor şi era la curent cu ce se întâmplă în lume. Totul mergea prost, şi ei nu-i stătea în putere să îndrepte situaţia, ceea ce-i producea o senzaţie de inutilitate totală.

În scurt timp însă avea să cunoască ultima experienţă din viaţă, care făgăduia să fie foarte diferită: moartea. Aşternu scrisoarea către revistă, apoi abandonă subiectul acesta şi se concentră asupra unor lucruri mai importante şi mai adecvate împrejurării pe care o trăia, sau o murea, în clipa aceea.

Încercă să-şi imagineze cum e să mori, dar nu izbuti să ajungă la nici o concluzie.

Oricum, n-avea rost să-şi bată capul cu asta, avea să afle peste câteva minute.

Câte minute?

N-avea nici cea mai mică idee. Se bucura însă la per­spectiva că avea să afle răspunsul la întrebarea pe care toţi şi-o puseseră: există Dumnezeu?

Spre deosebire de mulţi alţii, asta nu fusese marea dez­batere lăuntrică a vieţii sale. Sub fostul regim comunist, edu­caţia oficială spunea că viaţa ia sfârşit o dată cu moartea, şi până la urmă se deprinsese şi ea cu ideea asta.

Pe de altă parte, generaţia părinţilor şi a bunicilor ei con­tinua să frecventeze Biserica, făcea rugăciuni şi pelerinaje si avea cea mai absolută convingere că Dumnezeu acorda atenţie celor spuse de oameni.

La douăzeci şi patru de ani, după ce trăise tot ce i se îngăduise să trăiască, şi nu era puţin lucru, Veronika avea aproape certitudinea că totul se termină odată cu moartea. De aceea optase pentru sinucidere: libertate, în sfârşit. Ui­tare pentru totdeauna.

În adâncul inimii îi stăruia însă îndoiala: şi dacă Dumne­zeu există? Mii de ani de civilizaţie făcuseră din sinucidere un tabu, o insultă la adresa tuturor codurilor religioase: omul luptă ca să supravieţuiască, iar nu ca să se dea bătut. Rasa umană trebuie să procreeze. Societatea are nevoie de mână de lucru. Unui cuplu conjugal îi e necesară o raţiune ca să rămână împreună, chiar şi după ce dragostea înce­tează, iar o ţară are nevoie de soldaţi, politicieni şi artişti.

„Dacă Dumnezeu exisiă, ceea ce eu, sincer vorbind, nu cred, El pricepe fără doar şi poate că există o limită a ca­pacităţii de înţelegere omeneşti. A creat El însuşi confuzia asta, în care există mizerie, nedreptate, lăcomie, singură­tate. Intenţia lui a fost pesemne optimă, dar rezultatele sunt nule; dacă Dumnezeu există, El va fi generos cu creaturile care doresc să părăsească mai degrabă Pământul şi s-ar putea chiar să-şi ceară scuze pentru că ne-a obligat să ne facem veacul pe-aici.”

La naiba cu tabuurile şi superstiţiile. Mama ei, atât de credincioasă, zicea: Dumnezeu ştie trecutul, prezentul şi viitorul. Dacă aşa stăteau lucrurile, o adusese de la început pe lumea asta ştiind prea bine că ea va sfârşi prin a se sin­ucide, deci nu va fi şocat de gestul ei.

Veronika începu să simtă o uşoară greaţă, care i se ac­centuă rapid.

După câteva minute nici nu se mai putea concentra asu­pra pieţii de dincolo de fereastră. Ştia că era iarnă, trebuie să fi fost ceasurile patru după-amiaza, iar soarele asfinţea precipitat. Ştia că alţi inşi aveau să rămână în viaţă; chiar în clipa aceea, prin faţa ferestrei trecea un tânăr şi o văzu, fără să aibă însă nici cea mai mică idee că ea era pe moarte. Un grup de cântăreţi bolivieni (unde e Bolivia? De ce oare articolele din reviste nu pun şi întrebarea asta?) cântau în faţa statuii lui France Preseren, marele poet sloven, care marcase profund sufletul poporului său.

Va reuşi oare să asculte până la sfârşit muzica din piaţă? Ar fi o amintire frumoasă din viaţa asta: asfinţitul, melodia care depăna visele din cealaltă parte a lumii, camera caldă şi confortabilă, băiatul frumos şi plin de viaţă care trecea şi, hotărându-se să se oprească, acum o privea. Dându-şi seama că medicamentul începea să-şi facă simţit efectul, era ultimul ins pe care-i era dat să-l vadă.

El zâmbi. Şi ea îi întoarse zâmbetul, nu avea nimic de pier­dut. El îi făcu un semn; ea se prefăcu că se uită la altceva, in definitiv băiatul mergea prea departe. Descumpănit, el îşi văzu de drum, dând uitării pentru totdeauna chipul întrezărit la fereastră.

Dar Veronika se simţi bucuroasă văzând că, o dată mai mult, fusese dorită de cineva. Nu din lipsa dragostei îşi lua acum viaţa. Nu pentru că i-ar fi lipsit afecţiunea din partea familiei, nici din pricina unor probleme financiare sau a unei boli incurabile.

Veronika se hotărâse să moară în acea după-amiază fru­moasă din Ljubljana, cu muzicanţi bolivieni cântând în piaţă, cu un tânăr trecând prin faţa ferestrei sale, şi era mul­ţumită de ceea ce vedea cu ochii şi auzea cu urechile. Era însă şi mai mulţumită că nu mai trebuia să vadă aceleaşi lucruri încă treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, căci aveau să-şi piardă întreaga originalitate, transformându-se în tragedia unei vieţi în care totul se repetă, iar ziua de ieri e totdeauna la fel cu cea de mâine.

Stomacul începea acum să i se-agite, şi se simţea foarte rău. „Nostim, credeam că o supradoză de calmante mă va face să adorm numaidecât.” Ceea ce se întâmpla însă era un ţiuit ciudat în urechi şi o senzaţie de vomă.

„Dacă vomit, nu mor.”

Decise să dea uitării durerile de stomac, încercând să se concentreze asupra nopţii care se lăsa cu rapiditate, asupra bolivienilor, asupra persoanelor care începeau să-şi încuie magazinele şi să plece. Zgomotul din urechi îi devenea tot mai strident şi, pentru prima dată de când luase pastilele, Veronika se simţi cuprinsă de frică, o frică teribilă de ne­cunoscut.

Nu ţinu însă mult. Apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Când deschise ochii, Veronika nu gândi: „Acesta trebuie să fie cerul.” Cerul n-ar folosi niciodată o lampă fluorescentă ca să lumineze spaţiul înconjurător, iar durerea, care-şi făcu apariţia o fracţiune de secundă mai târziu, era tipică pentru Pământ. Ah, durerea asta terestră, ea este unică, nu poate fi confundată cu nimic altceva.

Vru să se mişte, şi durerea i se intensifică. Apăruseră o serie de puncte luminoase, dar şi aşa Veronika înţelese mai departe că punctele cu pricina nu erau stele din Paradis, ci urmări ale suferinţei sale intense.

— Şi-a revenit — auzi un glas de femeie —. Calci acum cu ambele picioare în iad, profită cât poţi.

Nu, nu era cu putinţă, glasul acela era o amăgire. Nu era iadul, fiindcă îi era foarte frig şi observa că din gură şi din nas îi ieşeau tuburi de plastic. Unul din ele, cel care-i intra în gât, îi producea o senzaţie de sufocare.

Vru să se mişte ca să şi-l scoată, dar braţele îi erau legate.

— Glumesc, nu e iadul — continuă glasul —. Este mai rău decât iadul unde, de altfel, eu nici n-am fost vreodată. E Villete.

În ciuda durerii şi a senzaţiei de sufocare, Veronika, în­tr-o fracţiune de secundă, pricepu ce se întâmplase. Încer­case să se sinucidă şi cineva venise la timp ca să o salveze. Putea să fi fost o călugăriţă, o prietenă care s-o fi hotărât să-şi facă apariţia pe neanunţate, cineva care-şi amintise să-i aducă ceva ce ea uitase de-a binelea că-i ceruse. Fapt e că supravieţuise şi se afla la Villete.

Villete, faimosul şi ternului azil de nebuni, care exista din 1991, anul independenţei ţării. Pe atunci, crezând că dezmembrarea fostei Iugoslavii avea să se facă prin mij­loace paşnice (până la urmă, Slovenia se confruntase cu doar unsprezece zile de război), un grup de oameni de afa­ceri europeni obţinu licenţa de a instala un spital de boli mintale într-o fostă cazarmă, abandonată din pricina costurilor de întreţinere prea ridicate.

Curând după aceea, războaiele izbucniră; mai întâi în Croaţia, apoi în Bosnia. Oamenii de afaceri erau îngrijoraţi: banii pentru investiţie veniseră de la capitalişti risipiţi prin toată lumea, ale căror nume nici nu le ştiau, aşa încât era cu neputinţă să ia loc în faţa lor, să se justifice, să le ceară să aibă răbdare. Rezolvaseră problema recurgând la practici deloc recomandabile pentru un spital de psihia­trie, şi Villete ajunse să simbolizeze, pentru tânărul care abia ieşise dintr-un comunism tolerant, tot ce era mai rău în capitalism: era suficient să plăteşti ca să obţii un loc.

Multe persoane, când voiau să scape de vreun membru al familiei din cauza unor discuţii despre moşteniri (sau a unei comportări nedorite), cheltuiau o avere şi obţineau un certificat medical care permitea internarea copiilor sau părinţilor care le creau probleme. Alţii, ca să scape de da­torii sau ca să-şi justifice anumite atitudini ce puteau duce la ani mulţi de închisoare, petreceau o vreme în ospiciu şi ieşeau eliberaţi de orice urmărire financiară sau ju­diciară.

Villete sau locul de unde nimeni nu evadase niciodată. Unde se amestecau adevăraţii nebuni, trimişi acolo de către justiţie sau de alte spitale, cu cei acuzaţi de nebunie sau care simulau demenţa. Rezultatul era o adevărată con­fuzie, şi presa publica tot timpul istorii despre proaste tra­tamente şi abuzuri, dar niciodată nu i se îngăduise să intre şi să vadă ce se petrecea cu adevărat acolo. Guvernul cer­ceta denunţurile, nu găsea dovezi, acţionarii ameninţau că vor da în vileag cât este de greu să faci investiţii externe acolo, iar instituţia izbutea să rămână în picioare, de fiecare dată mai puternică.