CRIZA CONSTITUŢIONALĂ
Alegerea în 2004 a lui Traian Băsescu în fruntea ţării s-a dovedit funestă pentru biata Constituţie creată sub egida "social-democraţiei". De-a lungul timpului România a avut destul de multe "acte fundamentale". O enumerare a acestora ar arăta astfel: Regulamentul Organic (1831/1832), Convenţia de la Paris (1858), Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), Constituţia din 1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991 şi 2003. Regulamentul Organic şi Convenţia de la Paris au fost acte impuse din exterior, iar prima Constituţie românească a intrat în vigoare în iulie 1866 după urcarea pe tron a domnitorului Carol I. Acest document fundamental era extrem de modern pentru acele vremuri şi a rămas în vigoare până-n 1923 când noile realităţi de după crearea României Mari impuneau o nouă constituţie. În 1938 Regele Carol II a pus bazele unui regim dictatorial, fapt pentru care a creat o constituţie pe măsura acestuia. Constituţiile din 1948 şi 1952 erau calchiate după modelul stalinist, iar cea din 1965 a fost opera lui Nicolae Ceauşescu. După căderea totalitarismului de sorginte comunistă România a fost dotată cu două constituţii în 1991 şi, respectiv, 2003. Acestea au fost creaţii profund şi voit imperfecte şi nu au contribuit deloc la progresul democraţiei româneşti.
Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"
Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase
SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003
Planet REBOOT
Puterea social-democrată reprezentată la vârf de binomul Iliescu-Năstase a oferit poporului român un act fundamental compatibil cu principiile Uniunii Europene. În schimb, a apărut pe firmamentul prăfuit al vieţii politice româneşti un monument de ambiguitate care nu rezolvă deloc delicata problemă a separării puterilor în stat. În urmă cu trei secole filozoful iluminist Montesquieu, în capitala lucrare "Despre spiritul legilor" ,vorbea despre separarea celor trei puteri în stat ca singură cale prin care o persoană "obsedată de putere" poate fi împiedicată să acumuleze prea multă forţă pe care s-o folosească împotriva poporului suveran. Astăzi, clasa politică românească foloseşte toate tertipurile pentru a nu instaura o veritabilă democraţie şi pentru a perpetua la nivel înalt bunul plac. Constituţia din 2003 nu delimitează clar puterea executivă, legislativă şi judecătorească oferind un amplu câmp de exprimare pentru ambiguitate şi arbitrar.
După cum am afirmat în debutul acestui articol, alegerea lui Traian Băsescu la conducerea României a dinamitat fragilul echilibru dintre cele trei puteri centrale. Fiind adeptul unui stil autoritar care nu mai este la modă în Europa secolului XXI, s-a simţit stingherit de puterea conferită preşedintelui de către Constituţie. De aceea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a forţa limitele acesteia folosind într-o manieră maximală toate prerogativele aflate la îndemâna preşedintelui. Lipsa de obedienţă a guvernului Tăriceanu a declanşat o reacţie furibundă a preşedinţiei, care a dus în cele din urmă la eşuata tentativă de debarcarea a "marinerului" din 2007. Atunci s-au înfruntat o parte a executivului cu legislativul. Conflictul între două puteri din stat este o situaţie extrem de gravă dovedind că undeva este o prea mare iubire pentru putere. Cele trei puteri trebuie să conlucreze şi să se supravegheze reciproc nu să se înfrunte.
Adevărata criză constituţională a s-a declanşat în 2009 când Traian Băsescu a refuzat nominalizarea pentru funcţia de prim-ministru a unei persoane susţinute de o majoritate parlamentară. Regula de bază a democraţiei este majoritatea. Chiar dacă în Constituţie nu era specificat clar felul în care trebuie să procedeze preşedintele, actul fundamental trebuie interpretat în litera şi spiritul său. Ceea ce a făcut preşedintele atunci este un abuz inimaginabil într-o ţară democratică. Acest abuz a fost posibil pentru că actul fundamental creat de puterea social-democrată în 2003 prezintă numeroase imperfecţiuni voite. Domnul Adrian Năstase se considera viitorul preşedinte al ţării fapt pentru care şi-a pregătit terenul pentru o lungă şi glorioasă domnie. Un mandat prezidenţial de cinci ani şi suficient de multe echivocuri care să-i permită să intervină oriunde şi oricând. Dar, după cum se spune, nu este pentru cine se pregăteşte ci, pentru cine se nimereşte. Aşadar, vina morală pentru actuala criză constituţională aparţine PSD care a pus în mâinile actualului preşedinte armele pe care le foloseşte fără reţineri.
În opinia noastră, rezolvarea acestei chestiuni se poate face doar prin modificarea Constituţiei, dar nu în sensul dorit de actualul preşedinte. România trebuie să devină o republică parlamentară cu un preşedinte care să aibă un rol decorativ precum în Germania, Italia sau Israel. Preşedintele să fie ales de parlament, iar tot mai multă autoritate să fie transferată către popor care să poată alege nu doar reprezentanţi pentru funcţiile politice ci, şi procurorii, judecătorii, şefii poliţiei etc. Însă, în România nu există voinţă politică pentru o reală democratizare. În cei peste douăzeci de ani scurşi de la revoluţie toate partidele politice s-au perindat la conducerea ţării dovedind întreaga măsură a incapacităţii lor. Lacunele Constituţiei deranjează doar partidele aflate în opoziţie, odată preluată puterea problemele dispar sau se doreşte mai multă putere. Între timp poporul român are parte din plin de circ căci despre pâine nu mai poate fi vorba în contextul crizei economice globale.
Autor: Prof. dr. Gheţău Gh. Florin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu