STALINISM - COMUNISM

ROMANIA POSTBELICA. STALINISM, NATIONAL-COMUNISM

SI DISIDENTA ANTICOMUNISTA

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranzitia spre comunism. Initial, actul de la 23 august 1944, prin care Romania a iesit din razboiul impotriva Natiunilor Unite, a reprezentat o speranta in perspectiva reinstaurarii vechiului regim democratic interbelic. Din pacate insa, urmarea imediata a evenimentelor a constituit-o ocuparea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii. Principalii artizani ai arestarii maresalului lon Antonescu, in frunte cu regele Mihai si generalul Constantin Sanatescu, maresalul Palatului, nu aveau cum sa ia in calcul o asemenea consecinta, cu atat mai mult cu cat doi dintre liderii comunisti, Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras, au fost la curent cu desfasurarea actiunii. Sistematic si organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea sa demareze, in toamna anului 1944, lupta pentru acapararea struc­turilor de putere ale tarii. Daca in primul guvern, format in seara zilei de 23 august 1944 si condus de generalul Constantin Sanatescu, era un singur comunist (Lucretiu Patrascanu), in cel de-al doilea guvern Sanatescu, Frontul National Democrat (o alianta de mici partide de stanga aflate sub controlul total al comunistilor) detinea mai multe portofolii, printre care si cel de vicepre­sedinte al Consiliului de Ministri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era insta­urat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Radescu, in fapt o ultima incercare, nereusita, de stavila impotriva tavalugului sovietic. Si in acest guvern, comunistii si aliatii lor erau bine reprezentati; mai mult chiar, detineau unele ministere cheie (ministerele justitiei, muncii, educatiei nationale, comunicatiilor) si vicepresedintia Consiliului de Ministri.

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT 

Drumul spre puterea executiva al PCR este jalonat de o conjunctura internationala favorizanta. La inceputul anului 1945, victoria Natiunilor Unite devenise inevitabila. In aceste conditii, liderii PCR au fost chemati la Moscova, unde li s-a cerut sa rastoarne guvernul Radescu. Desi conferinta de la Ialta adopta Declaratia cu privire la Europa eliberata, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai sa-i aduca la putere pe comunisti. PCR a trecut la indeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum inainte, au fost urmarite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni intre populatie si administratia locala (tensiuni legate de apropiata reforma funciara), inlaturarea prin forta a unor prefecti si primari considerati reactionari, organizarea unor "greve spontane" de catre sindicatele comuniste (ceferisti, tipografi), totul fiind dublat de o furibunda campanie de presa indreptata impotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. In urma interventiei directe a comisarului sovietic Andrei Visinski la regele Mihai, in fapt, un adevarat act de forta in relatiile internationale, s-a obtinut si rezultatul urmarit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat si proprietar care afisase in perioada interbelica idei nationaliste si democratice, Groza era si liderul unui minuscul partid taranesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet in care comunistii aveau majoritatea, dar nu detineau functia de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autoritati au preluat Transilvania de nord-vest (in fapt eliberata de armata romana inca din octombrie 1944) si au realizat reforma agrara promisa. Practic, din acest moment drumul comunizarii Romaniei era deschis. In toate judetele au fost numiti prefecti din randul comunistilor, fara reprezentanti ai PNT sau PNL. Cu ajutorul ministrului justitiei, Lucretiu Patrascanu, a fost elaborata o noua legislatie, in mare parte de inspiratie sovietica, pentru a epura din viata publica pe toti cei ce se opuneau acapararii puterii de catre PCR (la 30 martie 1945 a fost impusa legea epurarii institutiilor statului, prin care, sub pretextul inlaturarii celor care au colaborat cu regimul antonescian si cu Germania nazista, au fost excluse din institutiile de stat persoanele care se opuneau comunizarii tarii). Aceasta legislatie, aparuta inca din toamna anului 1944, a facilitat inlaturarea din viata publica a elitei intelectuale si a fost dublata abil de o agresiva campanie de demascare in presa a "elementelor reactionare". Este adevarat ca PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent si in Occident, privind inlaturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaborasera cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat initial de oameni de cultura cu vederi de stanga (nu neaparat comuniste), dispusi la diferite compromisuri cu puterea nou instalata.

Programul PCR de comunizare a tarii a avut de infruntat in plan politic doua mari obstacole: monarhia si partidele politice. In contextul nerecunoasterii guvernului Petru Groza de catre SUA si Marea Britanie si luand act de numeroasele incalcari ale prevederilor constitutionale, regele Mihai intra, in august 1945, in "greva regala", cerandu-i lui Petru Groza sa demisioneze. Acesta a refuzat, fiind incurajat de reprezentantii sovietici din Comisia Aliata, condusa de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viata politica, refuzand sa mai semneze actele emise de guvern, in speranta ca va determina astfel inlaturarea acestuia. Iluzorie speranta, deoarece Moscova sustinea guvernul Petru Groza si PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecinte majore, deoarece regimul instaurat a pus in vigoare, fara semnatura regelui, actele legislative emise. In sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestatie organizata de partidele politice istorice si de tineretul universitar. Singura consecinta concreta a grevei regale a fost conditionarea, de catre SUA si Marea Britanie, a includerii in cabinet, pana la desfasurarea alegerilor, a doi ministri din partea opozitiei (hotarare luata la Conferinta de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, asadar, desemnati doi ministri secretari de stat: Emil Hatieganu (PNT) si Mihail Romniceanu (PNL), a caror influenta in guvern era insa neinsemnata.

Urmatorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totala de pe esichierul politic a vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o noua lege electorala, prin care sporea numarul alegatorilor, adaugandu-le si pe femei, si desfiinta Senatul, reconstruind Reprezentanta Nationala in asa fel incat sa-i fie complet supusa. In acest context, prin diverse metode, comunistii au reusit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), castigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianta condusa de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunista, care de acum controla si puterea legislativa. Desi SUA si Marea Britanie au denuntat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. Dupa acest eveniment, influenta occidentala practic a incetat. In aceste conditii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la sedinta inaugurala a noului Parlament. Dominand de o maniera categorica legislativul si controland celelalte doua puteri in stat, puterea executiva si judecatoreasca, comunistii au trecut la eliminarea PNT, PNL si PSD. Aceasta actiune s-a desfasurat pe mai multe pla­nuri: interzicerea sistematica a organelor de presa taraniste si liberale pe diferite perioade, campanii agresive in oficioasele comuniste Scanteia siRomania libera impotriva vechilor lideri politici (nu insa si impotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru inceput) a unor membri PNT si PNL, declansarea unor incidente violente la diverse manifestatii.

Tot acest climat de teroare nu avea decat un singur scop: introducerea cat mai curand a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, in februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, in situatia in care Romaniei nu i se accepta beligeranta, iar guvernul comunist nu accepta sa participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. In acest context, a fost organizata, in iulie 1947, diversi­unea de la Tamadau, care a constituit pretextul interzicerii PNT. Incercarea esuata de a parasi tara a unor lideri ai PNT, in scopul informarii Occidentului despre adevarata stare de lucruri din tara, a fost urmata de arestarea intregii conduceri a partidului. Cum era si de asteptat in conditiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru taranisti. Unul dintre fauritorii Romaniei Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de tradare si conspiratie cu servicii secrete engleze sau americane pentru rasturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la inchisoare pe viata si si-a gasit sfarsitul in peni­tenciarul de la Sighet, in 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu inchisoare pe viata si a murit, in 1963, in puscaria de la Ramnicul Sarat. In fata furiei comuniste, PNL-Bratianu si-a suspendat activitatea in august 1947, clubul liberal a fost inchis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminati din guvern membrii gruparii Tatarescu, tovarasi de drum pastrati doar atata vreme cat aparentele unui guvern de coalitie trebuiau mentinute. Cateva luni mai tarziu, ultimul bastion al legalitatii interbelice, monarhia, era inlaturat - regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 si  apoi sa paraseasca Romania. Chiar in seara inlaturarii fortate a regelui a fost data publicitatii Legea nr. 363, prin care era abolita monarhia si se proclama Republica Populara Romana. Congresul de absorbtie a PSD de catre PCR, desfasurat in februarie 1948 si in urma caruia s-a constituit PMR - Partidul Muncitoresc Roman, nu a reprezentat decat un simplu exercitiu de imagine si a confirmat actiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.

Odata incheiata distrugerea vechiului regim politic si a principalelor sale institutii, PCR a continuat sovietizarea Romaniei prin impunerea statului totalitar si a controlului complet asupra societatii. Constitutiile din 1948 si 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autoritati a fost aceea de a reprima orice forma de rezistenta, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS si cu cadre sovietice, a fost organizata, in august 1948, Directia Generala a Securitatii Poporului, care avea ca principala indatorire "apararea cuceririlor democratice ale poporului", adica a pozitiilor castigate in anii postbelici de comunisti. In decembrie 1948, Securitatea si-a constituit propriile sale trupe, iar in ianuarie 1949 ea se completa cu Directia Generala a Militiei, care inlocuia Politia si Jandarmeria. Aceeasi misiune a primit-o si justitia, complet subordonata autoritatii partidului si a statului. Stalinizarea s-a extins si in domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformitatii ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzati de "nationalism" sau "cosmopolitism", eliminarea din expozitii a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente si interzicerea compozitorilor care nu prezentau viata noua a tarii a devenit o norma curenta. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de stiinta unanim recunoscuti fiind indepartati de la catedra, unii dintre ei pierzandu-si chiar viata dupa ani grei de detentie.

1.2. Lupta pentru putere. Imediat dupa preluarea puterii, asistam la o acerba lupta pentru controlul absolut, purtata de Gheorghiu-Dej, in afara oricarei reguli democratice. Prima victima, in 1946, a constituit-o fostul conducator comunist din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Stefan Foris. A urmat fostul ministru de jus­titie, Lucretiu Patrascanu. Ideolog comunist scolit in Occident, acesta putea deveni oricand un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodata. Arestat din 1948, a fost tinut in izolare si anchetat dur pentru a recunoaste acuzatii fanteziste vizand tradarea sa. Dupa moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucretiu Patrascanu, executat in 1954, cu atat mai mult cu cat noul lider sovietic, Nikita Hrusciov, initiase un plan de destalinizare partiala, vizand, pentru inceput, debarcarea vechilor conducatori din tarile satelizate Moscovei. In 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej ii inlaturase pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teoharie Georgescu, in fapt o grupare formata la varful PCR, dupa 1944, care se afla in rivalitate cu liderul atotputernic. O alta etapa a luptei pentru putere s-a desfasurat in 1957, cand au fost indepartati doi dintre apropiatii lui Dej, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi. Demn de remarcat este faptul ca aceste eliminari, soldate cu arestari si executii (Lucretiu Patrascanu) sau condamnari pe viata (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vietii de partid.

Moartea lui Stalin, in 1953, si noua orientare a lui Hrusciov determina o schimbare si in Romania. Se incearca o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativa distantare fata de Moscova. In anul 1958 s-a obtinut retragerea trupelor sovietice din Romania. In cele din urma, insa, unda destalinizarii a ajuns si la Bucuresti. Problema lui Gheorghiu-Dej era sa continue programul stalinist, ceea ce a si decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oara, in anii '60 a inceput sa se vorbeasca de autonomie, independenta si neamestec in treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile nationale. La capatul unor negocieri care s-au purtat de la Bucuresti la Beijing si de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicitatiiDeclaratia din aprilie 1964, prin care se pronuntau impotriva hegemoniei sovietice, pentru independenta si egalitate, pentru neamestec si pentru cooperare in spiritul avantajului reciproc. Ca sa arate ca noua orientare nu este doar formala, autoritatile comuniste au eliberat mii de detinuti politici si a fost initiat un vast program de reconsiderare a valorilor nationale, fiind readusi in prim-plan mari oameni de cultura complet ignorati pana atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comunistilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit sa induca in eroare pe nimeni, deoarece nimic esential nu se schimbase in structura politica a sistemului.

1.3. National-comunismul ceausist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR si numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceausescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit actiunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucuresti i-a inlocuit treptat pe vechii apropiati ai predecesorului cu noii sai fideli (Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Stefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la Bucuresti pentru a se prezenta in ipostaza de mare reformator, afirmand raspicat independenta (intemeiata insa tot pe industrializare si resurse proprii), omogenizarea sociala si etnica a natiunii, neamestecul in treburile interne si deci neutralitatea activa in marile dispute ideologice, precum si unitatea de monolit in jurul partidului si a secretarului sau general. In anii care au urmat, gesturile de insubordonare fata de cerintele Moscovei au fost insotite de o larga deschidere spre Occident.

In aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucuresti, Nicolae Ceausescu (presedinte al Romaniei din 1974), aducea grave acuzatii lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa in cazurile Stefan Foris si Lucretiu Patrascanu, precum si in crimele savarsite de Securitate in timpul sau. Aceasta actiune facea parte dintr-o vendeta politica, menita sa duca la eliminarea lui Alexandru Draghici (fost ministru de interne), banuit ca vrea sa-i ia locul, si a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. In ciuda acestui exercitiu de imagine publica realizat de Nicolae Ceausescu, sistemul comunist si-a protejat vechile cadre, astfel incat cei inlocuiti si pensionati au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constitutie din 1965, statul primea denumirea de Republica Socialista Romania (R.S.R.). Pana in 1971, politica interna s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare si destalinizare incepute de Gheorghe Gheorghiu-Dej dupa 1958; promovarea unei culturi axate pe evidentierea trasaturilor nationale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populatiei prin exploatarea sentimentelor nationale; atenuarea politicii represive a Securitatii, eliberarea detinutilor politici. Toate aceste masuri nu au pus niciodata in discutie monopolul puterii detinut de P.C.R. si de condu­catorul statului.

La toate acestea s-a adaugat si o importanta relaxare in viata culturala, unde dogmele "realismului socialist" au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrand in atentie prin numeroase traduceri de opere fundamentale si prin contacte repetate in domeniul stiintific si artistic. Viata de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistenta fiind inlocuit treptat cu o viata ceva mai decenta, in care a devenit posibila cumpararea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacante in tara sau in strainatate etc. Bucurestiul a devenit un spatiu frecventat de liderii lumii: de la presedintele Frantei, Charles de Gaulle, la presedintii americani Nixon si Ford. Ceausescu, la randul lui, a beneficiat de vizite la cel mai inalt nivel in SUA si Europa Occidentala. La o privire mai atenta asupra lucrurilor, se putea constata ca toate aceste schimbari nu anulau controlul partidului asupra societatii si nu anuntau pluralismul si democratia. Avea sa fie o scurta deschidere, urmata imediat de intoarcerea la vechile practici, Ceausescu pronuntandu-se chiar si in momentul sau cel mai fast (condamnarea invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia in 1968) doar impotriva dreptului URSS de a-si subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic si nici inlocuirea economiei centralizate cu economia de piata nu s-au bucurat de sustinere din partea sa.

In acelasi timp are loc consolidarea puterii lui Ceausescu, care acumuleaza cele mai inalte functii de partid si de stat: in 1967 devine presedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controleaza si Consiliul Apararii. Din 1971, inspirata din realitatile din China si Coreea de Nord, tari pe care Ceausescu tocmai le vizitase, a inceput "revolutia culturala", manifestata in special prin exacerbarea propagandei comuniste si a cultului personalitatii lui N. Ceausescu. Directiile principale ale "revolutiei culturale" au fost cuprinse in "tezele din iulie", care semnifica, de fapt, reintoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. In 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul partidului ce viza faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintarea Romaniei spre comunism. In economie se revine la controlul total asupra intreprinderilor, investitiile si ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicatiilor personale ale lui Ceausescu. Tot in acest an debuteaza asa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea sotia lui Ceausescu, Elena, devenind al doilea om politic in stat. Paralel cu aceasta evolutie, a fost inlaturata vechea garda din timpul lui Dej si s-a trecut la metoda "rotirii cadrelor" si la fuziunea dintre responsabilitatile administrative si cele de partid. Astfel, regimul ceausist a putut controla si anihila orice rival sau nemultumire.

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv si abuziv, ducand, dupa 1980, la saracirea accentuata a populatiei si la deteriorarea fara precedent a conditiilor de viata ca urmare a efortului de a se plati marile datorii externe ale tarii. Incurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros si con­centrarea puterii), Ceausescu se considera suficient de popular ca sa-si insuseasca si functia de presedinte al Republicii (in 1974), oficializand si prin persoana sa autoritatea suprema a partidului-stat. La jumatatea anilor '70, regimul lui Ceausescu intrase deja pe o panta descendenta. Obsesia continua neabatuta a industrializarii fortate, careia ii era repartizat 30% din venitul national, a continuat sa dea nastere unor colosi care produceau in afara cerintelor pietei si cu enorme consumuri de energie marfuri de slaba calitate, abia inghitite de celelalte tari socialiste, care la randul lor vindeau marfa asemanatoare Romaniei. Nici agricultura nu se afla intr-o situatie mai buna. Lipsita de forta de munca (ani de zile canalizata spre orasele industriale), insuficient mecanizata, producea doar atat cat puteau sa stranga de pe camp soldatii, elevii si functionarii publici. Mai multe cala­mitati naturale (inundatiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seama cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit si ele la aceasta situatie.

In aceasta situatie, datoria externa s-a triplat (in 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar in 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) si au fost cerute reesalonari. In cele din urma, Ceausescu s-a angajat sa restituie integral sumele imprumutate si, la recomandarea Fondului Monetar International, sa limiteze importurile si sa sporeasca exporturile. Consecintele au devenit imediat evidente. De pe piata au dispa­rut produsele de prima necesitate (intre timp, in culisele propagan­dei de partid era pregatit un "program de alimentatie rationala", din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). In cativa ani, penuria a ajuns atat de mare, incat singura solutie a ramas cartelizarea alimentelor de baza si, implicit, rationalizarea lor. A urmat energia electrica, la randul ei economisita in primul rand in detrimentul consumatorilor casnici si al utilitatilor publice. In iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii si a caldurii se combatea in apar­tamentele de la bloc cu "o haina in plus", cum recomandase Ceausescu. Daca in Bucuresti nu vedeai pe unde calci odata cu lasarea intunericului, plecat in provincie cu trenul la orele serii nu te luminau pana acasa decat luna si stelele. Esecurile anilor '80 nu i-au facut mai intelepti pe conducatorii tarii. Foamea si frigul au continuat sa se asocieze si in acei ani cu lipsa celor mai elementare libertati cetatenesti, societatea fiind in continuare supravegheata si controlata: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea neclintita. O ade­varata plasa cu ochiurile din ce in ce mai stramte prinsese intrea­ga societate. O armata de informatori (nu putini atrasi de avanta­jele acestei situatii ignobile - un post mai bun, o calatorie in stra­inatate, un salariu preferential) zabovea ceasuri intregi ca sa umple sute de pagini cu descrierea amanuntita a tot ce faceau zilnic "obiectivele" incredintate. Pe masura ce situatia Romaniei devenea din ce in ce mai complicata, se dezvolta pana la proportii aberante cultul conducatorului. Chiar daca functionase inca din primii ani ai "epocii Ceausescu", proportiile cultului persoanei sale au crescut odata cu trecerea timpului, in completa contradictie cu starea tarii si ai locuitorilor ei si cu rolul politic real pe care Ceausescu il mai juca in lume in anii '80.