Rezistenta Anticomunista

REPRESIUNE SI DISIDENTA ANTICOMUNISTA

Arcasii lui Stefan

3.1. Represiunea comunista. Inca din 1945, actiunile P.C.R. indreptate impotriva opozitiei democratice, de intimidare si manipulare a opiniei publice, anuntau politica represiva ce avea sa fie aplicata odata  cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub acuzatiile de "colaborationism", "dusmani de clasa", "dusmani ai poporului", "fascisti", au fost arestati si inchisi membri ai P.N.L. si P.N.T., fosti demnitari din perioada interbelica, bancheri si industriasi.

Ce să mai citim? 

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Planet REBOOT

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizata Directia Generala a Securitatii Poporului (dupa modelul politiei politice sovietice), in cadrul careia erau plasati in functii-cheie vechii agenti de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski si Vladimir Mazuru. Aceasta structura represiva a instaurat un regim de teroare interna. Ei i se vor adauga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) si Militia populara (ianuarie 1949). Din randul "dusmanilor poporului", anihilati fizic de catre organele de represiune comuniste, au facut parte membri marcanti ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, lon Mihalache, C.I.C. Bratianu, Gheorghe I. Bratianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupas, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultura (Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) si multi altii. Majoritatea celor care au avut o functie publica, in orice domeniu, pana in 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor si coloniilor de munca (constituite prin Decretul din 1950 privind infiintarea coloniilor de munca si administrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat masuri de tortura, executii, sau asa-numita "reeducare" (fenomenul Pitesti). Se poate vorbi, asadar, de existenta, pana in 1964, a unui adevarat gulag in Romania. Este cazul inchisorilor de la Sighet, Gherla, Galati, Ramnicul Sarat, Aiud, Pitesti si Miercurea Ciuc, al santierelor de la Canalul Dunare-Marea Neagra, precum si al coloniilor de munca fortata de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava si Salcia. O alta caracteristica a represiunii comuniste in perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportarii unor comunitati intregi (germanii din Transilvania, imediat dupa razboi, si sarbii din Banat, incepand cu 1951, pe fondul acutizarii conflictului dintre Stalin si Tito). Deportarile in zonele aride din Baragan au insemnat distrugerea a numeroase camine, familii si destine. Initial, deportarea in Baragan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Depor­tatilor li s-a permis sa-si ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumparat de comisii special constituite, care plateau mult mai putin decat pretul real. Mai mult, intreaga societate a fost trecuta sub un strict control, prin intermediul retelelor de informatori, pentru a fi preintampinata orice forma de opozitie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea detinutilor politici (proces care se incheie in 1964), fara a se renunta insa la supravegherea populatiei si la reprimarea opozantilor. Dupa 1964, represiunea comunista se adapteaza la noile realitati, utilizand instrumente mai rafinate de reprimare a opozantilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea fostilor detinuti politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea si anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.

Ultimul obstacol in calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor din 1948, statul cerea Bisericii sa se alature industrializarii si colectivizarii si sa promoveze politica sa externa. In 1948, 600 de preoti uniti au fost arestati iar Biserica greco-catolica a fost desfiintata. Biserica a fost deposedata de toate bunurile sale, devenind dependenta de stat. O victima a regimului comunist a fost si Academia Romana, transformata in Academia Republicii Populare Romane, in care au fost primite personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuta sau istoricul Mihai Roller. La baza invatamantului au fost puse manualele unice, de inspiratie marxist-leninista, adevarate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul dosarului si al originii sanatoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii intr-o unitate de invatamant superior.

3.2. Forme de rezistenta anticomunista. Miscarea de rezistenta armata impotriva regimului comunist, care a fost expresia unei nemultumiri generale si a avut un caracter national, constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane romanesti. Istoriografia occidentala nu-l abordeaza decat rar sau il ignora in raport cu celelalte state din fostul lagar socialist. Partizanii anticomunisti si-au facut aparitia in primavara lui 1944, in momentul in care trupele sovietice patrundeau in Bucovina si in nordul Moldovei. Dupa 23 august 1944, desi armata sovietica a preluat controlul unei mari parti din teritoriul Romaniei, miscarea de partizani s-a extins la nivel national. Grupuri compacte de fosti combatanti in Est au constituit nucleul acestei miscari. In noiembrie 1944 erau semnalate astfel de grupari in Gorj, Mehedinti si mai ales in Transilvania muntoasa, in sectorul Brasov-Hunedoara, dar si in Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, in Bucovina, zona in care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Patraucean si Dimitrie Rusu. In mai 1946, organele N.K.V.D. si ale Sigurantei, sub comanda lui Manole Bodnaras, aresteaza conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, in frunte cu Gavrila Olteanu. Aceste prime miscari de rezistenta impotriva comunizarii au actionat pana in iunie 1946, data la care Ministerul de Interne anunta descoperirea organizatiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sangelui, Miscarea de Rezistenta Nationala si arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Mosoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Gruparile de partizani din Bucovina vor rezista, totusi, pana in ianuarie 1958. Din acest motiv, in deceniile cinci si sase, trupele de securitate au avut misiunea de a anihila rezistenta puternica de partizani din zonele de munte si de a pazi lagarele de munca.

Intre 1948-1959, in Muntii Carpati a existat o activa rezistenta anticomunista armata. Gruparile organizate dupa legile conspiratiei, destul de mici, s-au constituit in zonele de deal si munte si erau alcatuite din fosti ofiteri din armata, legionari, fosti membri ai Partidului National Liberal si Partidului National Taranesc, tarani, intelectuali etc. Formatiunile cu supravietuire mai mare au fost "Haiducii Muscelului", organizat pe versantul sudic al Muntilor Fagaras de doi fosti ofiteri (Gheorghe Arsenescu, arestat in 1960, si Toma Arnautoiu, arestat in 1958), si cea condusa de Ion Gavrila Ogoreanu, pe versantul nordic al Muntilor Fagaras. In Dobrogea, partizanii anticomunisti au actionat in padurile Babadagului sau in Delta, remarcandu-se fratii N. si D. Tubulea, fratii Croitoru si Ghita Tomosoiu. In Transilvania (Muntii Apuseni), actionau partizanii condusi de maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat in octombrie 1949. Armamentul lor era, in gen­eral, cel folosit in al doilea razboi mondial. Toate aceste grupari au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dandu-le alimente, imbracaminte si adapost. Ei sperau ca, "in curand" va izbucni un razboi intre Uniunea Sovietica, pe de o parte, si Statele Unite si Marea Britanie, pe de alta parte, care va avea ca rezultat eliberarea Romaniei. Ideea ca "vin americanii" anima o buna parte a poporului roman, aflat sub ocupatie sovietica. Interventia sovietica in Ungaria si pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani, ducand la incetarea miscarii spre sfarsitul deceniului sase (1956-1959). De asemenea, esecul luptei anticomuniste desfasurate de partizani a fost determinat si de inexistenta unui organism de coordonare a actiunilor diverselor grupari la nivel national, incercarea generalului AurelAldea in acest sens, concretizata in constituirea Miscarii Nationale de Rezistenta, esuand in 1946, prin desfiintarea miscarii si arestarea generalului. La randul lor, femeile au sustinut miscarea de rezistenta a poporului roman. Sunt cunoscute numele Mariei Pop si al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu - Arnautoiu, ca si cel al Elenei Rizea din Nucsoara (Muscel). Depasite numeric si fara prea multe provizii si munitii, aceste grupuri au fost decimate de catre puterea comunista. In mediul rural, rezistenta a corespuns cu deosebire perioadei colectivizarii agriculturii. Conform unor estimari, peste 80.000 de tarani au fost arestati, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecati in procese publice. In 1964, dupa Declaratia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide sa puna capat calvarului detinutilor politici din penitenciarele romanesti. Prin decretele nr. 176 si nr. 411 au fost eliberati ultimii 10.410 detinuti politici, insa pana la libertatea totala, in cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de munca, veri­ficarile periodice, dar si incercarile de santaj din partea organelor de Securitate.

Comunismul national al lui Nicolae Ceausescu se raporteaza la cu totul alte coordonate decat cel al lui Gheorghiu-Dej. In fapt, nu s-au schimbat decat mijloacele, scopul urmarit ramanand acelasi: mentinerea sistemului comunist la putere si implicit a noului secretar general al PCR. Fenomenul disidentei in perioada Ceausescu, fara sa fie prea cunoscut sau recunoscut, acopera mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opozitii majore, venite din interiorul tarii. In prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost detinut politic, initiaza o miscare de solidaritate cu miscarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce starneste reactia dura a autoritatilor. Disidentii, precum Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenta individuala in anii '70 si '80, adresand scrisori deschise catre posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Libera sau BBC. Impotriva lor s-au luat masuri cum ar fi domiciliul fortat, sau au fost concediati.

In august 1977, autoritatile comuniste sunt puse in fata revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni intrerup lucrul pentru o saptamana, cerand conditii decente de viata si munca. Minerii nu reiau lucrul decat in urma sosirii lui Nicolae Ceausescu in zona si a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicarilor. La scurt timp insa, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai miscarii. La 15 noiembrie 1987, asistam la cea mai cunoscuta actiune de protest din timpul lui Nicolae Ceausescu. A inceput ca o manifestatie a muncitorilor de la Uzina "Steagul Rosu" din Brasov, privind imbunatatirea conditiilor de viata; mii de persoane au traversat orasul, scandand lozinci anticomuniste si devastand sediul judetean al PCR. Numerosi participanti au fost arestati si judecati (peste 300, din care 88 au fost deportati in alte zone ale tarii, s-au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).

Disidenta impotriva lui Nicolae Ceausescu s-a manifestat si in randul fostilor demnitari comunisti, cu toate ca aceasta nu reprezinta o caracteristica a sistemului. Reprosurile pe care le-a adus, in cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Parvulescu, ca si "Scrisoarea celor sase" (semnata de Corneliu Manescu, Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Raceanu si Constantin Parvulescu) nu reprezinta altceva decat incercari ale veteranilor ilegalisti de a critica evolutia nefasta a politicii lui Ceausescu si nicidecum o critica reala a sistemului.