Nicolae Iorga - Testamentul politic

  

Săgeata adevărului se înfige în tine, minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele tale.

Nicolae IORGA,

Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat
După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit; nici xenofob şi nici xenofil; nici şovin şi nici renegat.
Mărturisesc, alături de apostoli, că «singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat» şi îmi repugnă organic atât să ridic în slăvi, cât şi să arunc anatema.
Şi-aceasta cu-atât mai mult când este vorba de personalităţi şi de evenimente istorice asupra cărora am deplina conştiinţă a nedesăvârşirii cunoaşterii mele.
Cred nestrămutat în partea sublimă a sufletului fiecăruia dintre noi şi credinţa aceasta este primul şi ultimul gând care m-a îndemnat să redactez această restituire morală.
Fireşte, fiece testament politic este expresia icoanei unei spiritualităţi. Această spiritualitate este amprentată, în situaţii precum cea de faţă, inclusiv de contactul cu aspecte extrem de ensibile.
Aşadar, se-nţelege de la sine că pertinenţa oricărei străduinţe restitutive în domeniu este condiţionată de integrarea respectivelor aspecte în demersul investigativ. Bineînţeles, cu onestitate şi cuviincioşie, nepătimaş şi fără nici cea mai mică idee preconcepută.
Este tocmai ceea ce m-am străduit din răsputeri să fac, este miza prezenţei în lucrare a unor citate nici pe departe comode.  Amin.

Nicolae IORGA.

TOTUL PENTRU HRISTOS!

(Testamentul politic al lui Nicolae Iorga)

Nu voim a fi un stat modern oarecare, de o precocitate şi îndrăzneală care să uimească lumea.

Având conştiinţă de ceea ce suntem, simţindu-ne români mai mult decât coborâtori ai romanilor şi chiar

decât cetăţeni ai României, voim, în cea mai strânsă legătură cu tot ceea ce a fost sănătos în trecut să clădim

cu mijloace româneşti civilizaţia românească pentru toţi românii.

Singura chestiune care trebuie imediat resolvată, prin braţele unite ale noastre e dreptul Românimii de a se impune ca stăpână în orice colţ al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sângele ei şi al străbunilor.

A venit timpul să facem aici la noi politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai

elementele naţionale, să îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător,pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru.

Iubitul mieu Neam Românesc,

„Viaţa unui neam este adeseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi, de
către aria geografică pe care a trebuit să se dezvolte1”
„Ură şi exagerare de sine au îndrumat până acum pana celor mai mulţi dintre scriitorii istoriei românilor şi ce a rezultat de aici nu e greu de gâcit: numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi le-au însuşit şi răspândit cu o grabă uimitoare.

„Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrâurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pământ, fiind nevoit să primească moştenirea aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu câştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei.
Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tătăresc într-un veşmânt care este cel al foştilor ei stăpâni şi face gesturile politice care-i sunt impuse de ameninţarea lor de neuitat. Ţarul era un han(;), ba chiar şi ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc.
Eliberându-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat.Lucrul odată creat nu mai piere ; el se transmite de la o naţiune la alta”., Nicolae Iorga, Drama preistorică pe pământul românesc, în Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ediţie îngrijită de Ra





Numai aşa a fost cu putinţă să se trâmbiţeze peste tot că românii n-ar fi de origine romană şi că, fără a lăsa vreo urmă, s-ar fi strămutat din ţinuturile de miazănoapte a Dunării spre sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se îndreptau încoace”3.
„Ba(;) chiar un rector al Universităţii din Atena a susţinut că un popor de(;) milioane de ţărani ai cărui
membri sunt legaţi prin aceeaşi limbă, acelaşi port,aceleaşi obiceiuri şi altele şi care în această privinţă
înfăţişează aproape un unicum n-ar alcătui totuşi o naţiune proprie, ci numai un despreţuit amestec de
popoare, menit unei apropiate peiri”4.„De cealaltă parte se desluşesc sunete nu mai puţin falşe, deşi cu totul opuse. Pentru unii dintre aceştia românii trec drept adevăraţii şi exclusivii urmaşi ai romanilor şi nu drept acei ai populaţiei romanice din Peninsula Balcanică; limba lor de astăzi ar trăda foarte bine – aşa spun ei – care li a fost singura obârşie; barbarii ar fi trecut fără urmă peste ei; aici ca şi dincolo, pe ţărmul drept ca şi pe cel stâng al Dunării ei s-ar fi susţinut neîntrerupt ca reprezintanţi ai vechii culturi; toate descoperirile vremurilor nouă întâi la ei s-ar fi ivit(;) şi tot ce se mai poate spune despre faimă.
Voci nepărtinitoare, în schimb, sunt puţine, dar se pot cita şi câteva de acestea.
Ca orice om cult şi cu simţire normală îmi iubesc şi eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face
cu istoria colonizării romane, cu măsurile împăratului Aurelian, cu împrejurările din statul bulgar sau român,
cu felul propriu al întinderii ungureşti din Transilvania(;); îmi iubesc neamul pentru că e al mieu – şi atâta tot.
Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina”5.
„Una din chestiunile care, din motive politice, au fost cel mai mult exploatate împotriva românilor, pentru
a le tăgădui existenţa, în evul mediu timpuriu, - ei apărând, chipurile, printr-un fel de generaţie spontanee,
mai târziu, de-a dreptul pe teritoriul pe care-l ocupă şi-l stăpânesc acum pe malul stâng al Dunării –, este cea a părăsirii Daciei traiane de către Aurelian, care ar fi pus să fie transportaţi în noua sa Dacie de pe malul drept înşişi provincialii, lăsând în seama barbarilor, goţilor, teritoriul evacuat, ca şi cum ar fi fost vreodată pe acest teritoriu o Goţie asemenea Franciei francilor, ori Lombardiei longobarzilor.
Încă de multă vreme, chiar fără a ţine seama de reprezentanţii şcolii ardelene din secolul XVIII6, au fost
înfăţişate argumente împotriva unei aserţiuni care se bizuie, în afara unui rezumat târziu al lui Eutropiu7, care
prin el însuşi valorează aşa de puţin8, pe un singur text,
cel al istoriografului lui Aurelian, Flavius Vopiscus”9.
7
„Un retor, probabil lipsit de pregătire politică şi militară, căci nu există nici o dovadă că ar fi fost aceeaşi persoană cu cutare guvernator de provincie. El scrie în secolul al IV-lea, în a doua jumătate, şi adresează Breviarum-ul său, într-o vreme în care, cum se vede, se obişnuia cu predilecţie evocarea amintirilor,
Mansuetudinii Sale Împăratului Valens, «dominus Valens, gothicus maximus, perpetuus Augustus», care l-a invitat să facă această muncă, de simplă compilaţie, după Vieţile Împăraţilor.
El nu are altă sursă”., Nicolae Iorga, Problema părăsirii Daciei de către Împăratul
Aurelian, Comunicare ţinută la Academie des Inscriptions din Paris, publicată în limba franceză
în Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti, I, 1924, 1-3, p.37-58, în Nicolae Iorga,
Studii asupra Evului Mediu românesc, Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag. 18, [S.E.M.R.]
„Relatarea sa ajunge, încă de la capitolul consacrat lui Traian, la pretinsa abandonare a Daciei”., ibidem 8
„Într-adevăr, autorul afirmă că cuceritorul a supus această provincie prin victoria sa asupra lui Decebal, dând astfel Romei un teritoriu de «zece ori o sută de mii de paşi», «pe care îl deţin (habent) acum taifalii, victofalii şi tervingii».
Aşadar nu e vorba de un stat care a înlocuit un altul. Nu e acea «Gothia» pe care, potrivit unei mărturii a lui Orosiu, Ataulf sar fi gândit, doar el, să o fondeze, dar pe care a sfârşit prin a o considera imposibilă. Nu sunt decât «agri», «câmpuri cultivate», aceste teritorii de cultură pe care le cereau de obicei barbarii, în mâinile unor popoare de sânge gotic: «taifalii», «victofalii», «tervingii».
A spune că ei controlează acest teritoriu nu înseamnă că reprezintă o ordine politică care ar fi opusă celei a imperiului. Nu există decât federaţi instalaţi pe malul stâng al Dunării”., ibidem „Şi referitor la Aurelian, Eutropiu începe prin a enumera victorii. El spune explicit că vechile frontiere au fost restabilite.Abia când găseşte în izvorul său, care e povestirea lui Vopiscus, fraza «Văzând Illyricul devastat, iar Moesia pierdută, şi
nemaiputând spera să mai poată păstra Dacia transdunăreană,


„În ciuda pretenţiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informaţii în familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercalează şi care au fost
dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este
decât un compilator din epoca lui Constantin. Acesta
din urmă, vrând să apară ca un nou Augustus, socotise
că prestigiul Imperiului suferă din pricina obscurităţii în
care era cufundată viaţa Cezarilor din secolul III şi
porunci aşadar să li se redacteze biografiile, oricare ar
fi fost starea surselor şi calitatea însăşi a istoricilor.
Aceştia trebuiau să pună în relief importanţa noii domnii
care-şi propusese, între altele, de a recâştiga, de la goţi
şi sarmaţi, vechea frontieră a Dunării şi, cu cât
părăsirea decretată de Aurelian ar fi apărut mai
completă, cu atât mai mare trebuia să reiasă figura
împăratului revanşei, care ar fi înfipt din nou vulturii pe
ţărmul barbar al Dunării.
Dar pasajul însuşi care povesteşte evacuarea
totală nu se află la locul său, acolo unde este vorba de
acţiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu
alte evenimente şi situaţii. Trebuie dar să admitem că e
vorba numai de o notă marginală oarecare pe care un
copist de mai târziu a introdus-o în text. Fără doar şi poate, numai ea nu e de ajuns pentru a admite acest
fapt cu totul aparte, precum că Imperiul ar fi transportat
dincolo de un mare râu o întreagă populaţie.
Există cauze economice, care, dealtfel, au fost
adeseori invocate pentru că ele se impun oricui are
simţul realităţilor omeneşti, ale unei vieţi permanente a
societăţilor, pentru a nu admite posibilitatea acestei
mutări în masă. O populaţie nu părăseşte niciodată,
chiar şi în faţa celor mai mari restrişti istorice, chiar şi în
faţa celei mai înverşunate împotriviri a forţelor înseşi
ale firii, pământul în care şi-a înfipt adânci rădăcini: să
ne gândim la Neapolul trăind sub un vulcan, la Messina
refăcută pe ruinele lăsate de cutremur, la Lisabona
reînviată, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile
sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfârşit prin a
o domina. Dacă aceasta se petrece în mod obişnuit cu
locuitorii oraşelor, lucrul este cu atât mai adevărat în
cazul ţăranului, legat de brazda sa, de terenul pe care la
creat prin truda lui, şi la toţi aceia care, în centrele
urbane mărunte ale Daciei, trăiau de pe urma ţăranului
şi nu puteau trăi altfel. Cei care, printre români, mai
păstrează încă obiceiul de a vorbi de o retragere în
munţi în faţa barbarilor năvălitori, prefăcând cu atâta
uşurinţă în păstori pe scoborâtorii mai multor generaţii
de agricultori, nu-şi dau seama de faptul că schimbarea
ocupaţiilor tradiţionale în faţa unui şoc oarecare al
istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar
un cioban nu e mai uşor decât a preface un meseriaş
într-un marinar.
Trecerea dincolo de Dunăre nu poate fi de
asemenea admisă pentru un alt motiv, care se impune
la fel de firesc oricărui spirit liber care vrea să cerceteze
problema. Dacă e vorba de păstori – şi într-aceste
regiuni erau(;) din epoca preistorică –, ei nu puteau să şi afle pe un alt teritoriu obiceiurile lor de neocolit,
drumul lor, cele două sălaşuri ale lor, de vară şi de
iarnă. Dacă e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor
în Moesia câmpurile de care aveau nevoie, câmpuri
ocupate de o populaţie mai demult romanizată, căci nu
se putea proceda, pentru a-i reaşeza, la o împărţire a
pământurilor, aşa cum au impus-o dealtfel aiurea
căpeteniile barbare, ajunse stăpânii ţării.
Aceasta presupunând, ceea ce este absurd, că
Imperiul ar fi avut în secolul al III-lea mijloacele de care
dispune în epoca noastră un stat modern pentru a da
de veste la mii de oameni că trebuie să-şi părăsească
aşezările, pentru a se instala la o dată anume, urmând
o rută indicată cu precizie, în altă parte, unde aveau săşi
afle locuinţe gata pregătite. S-a văzut în zilele
noastre câte sacrificii impune o evacuare, întotdeauna
foarte incompletă. Şi încă admiţând că aceşti
provinciali, în cea mai mare parte a lor daci romanizaţi,
ar fi fost atât de necesari acestui Imperiu, încât el ar fi
luat cele mai amănunţite precauţii să nu rămână urmă
de ei măcar în provincia pe care socotea că n-o mai
poate apăra... A ne gândi la scrupule de onoare şi de
prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui
Aurelian», dat vechii Moesii, înseamnă a nu înţelege tot
ce era aspră realitate, lipsită de orice sentimentalism, în
gândirea romană dintotdeauna: prefăcătoria ipocrită a
celui care a dat înapoi, cu laşitate, în faţa presiunii
barbarilor, nu reuşeşte să se impună judecăţii noastre.
Din punct de vedere militar, obiecţiile care se
prezintă sunt la fel de puternice.
În privinţa romanilor, de obicei, ne înşelăm în
chip straniu asupra concepţiilor lor asupra frontierei.
Tourneur-Aumont – şi nu e singurul care o spune – a
arătat că nu e vorba de o simplă linie, ca în epoca noastră, ci de un întreg ansamblu, în care trebuiau să
intre fortificaţii de cel mai divers caracter, pământuri
nelocuite, păduri, mlaştini, acele păduri şi mlaştini care
mărginesc şi astăzi malul stâng al Dunării. Această
operă de apărare nu era, cu siguranţă, aceeaşi, de la
un capăt la altul, din Banat până-n fundul câmpiei
muntene, acolo unde ea atinge Sciţia Mică, ce prezenta
alte posibilităţi. Rezultă de aici că această frontieră,
care nu era decât un front, un front mereu în mişcare, a
oscilat după împrejurări, cedând azi într-un punct,
pentru a reveni la primii zori de nădejde. Retragerea
legiunilor trebuie să fi fost hotărâtă de mai multe ori, la
date deosebite. A crede într-un ordin general înseamnă
a te încăpăţâna să rămâi într-o gravă greşeală.
Dealtfel, dacă s-a ajuns la concluzii, ele înseşi
nesigure, prin întreruperea monedei, nu s-a reuşit pe
de altă parte să se dea o cronologie sigură părăsirii
Daciei.
Imperiul n-a putut să cedeze în chip formal
Dacia lui Traian unor barbari a căror stabilire ar fi
considerat-o ca fiind în afara graniţelor sale de drept şi
prezentând din punct de vedere militar o primejdie
permanentă. Noţiunea însăşi a statului, aşa cum au
avut-o romanii, s-ar fi împotrivit la aceasta în felul cel
mai absolut. A rectifica frontiera dinspre regele Persiei
(de fapt un împărat, ba încă cel mai vechi), era cu totul
altceva decât această cesiune în favoarea unor barbari,
oricare ar fi fost aceştia şi cărora niciodată nu s-a
gândit nimeni să le acorde paritatea, ca un stat altui
stat. Aceşti goţi cunoscuţi de multă vreme şi cu care,
totuşi, din timp în timp, se avuseseră relaţii paşnice,
puteau fi folosiţi pentru apărarea însăşi a hotarului în
sensul pe care l-am indicat. Împăraţii foloseau de zeci
de ani pentru flancurile legiunilor contingente de cavalerie barbară, aşa cum au aşezat în Gallia
numeroşi coloni germani, pe care proprietarii din
ţinuturile învecinate cu frontiera îi căutau pentru
vigoarea lor fizică. Sistemul de federaţii, cărora li se
plătea serviciul, – pe care numai concepţia modernă a
prestigiului a putut să-l facă a fi socotit ca un tribut, iar
tributul ca o umilinţă –, era mai comod decât
costisitoarea întreţinere a legiunilor; aceştia erau lăsaţi
să trăiască, pe lângă subsidiile şi darurile asupra cărora
se ajunsese la o înţelegere, pe seama locuitorului,
căruia în schimb nu i se mai cerea contribuţia datorată
statului, ceea ce, în fond, era acelaşi lucru10



„Cele dintâi organizaţii de stat româneşti cu
căpetenii de judeţe, juzi sau cnezi, ca Ioan şi Farcaş,
cu juzi îndeplinind chemări voievodale(;) – ca Litovoi –,
şi cu voievozi-domni – ca Seneslav din Argeş – se
constată(;) într-un act unguresc de la 1247, întărit de
papa la 1251.
Această cristalizare din veacul al XIII-lea, îndată
după marea năvălire tătărească, nu era, fără îndoială,
cu totul nouă. E sigur că zisa năvălire găsise o
asemenea organizaţie, pe care, după obiceiul de a  stăpâni şi exploata al turanienilor şi în Rusia(;), ei îl
menţinuseră, având tot interesul la aceasta. Căci,
precum sultanii turceşti, continuând după atâtea
veacuri apucăturile domnilor deşertului şi stepei, nu se
pot închipui stăpânind ţerile noastre, rămase în afară
de administraţia directă prin paşi, altfel decât cu
disciplinatul şi fricosul concurs al fanarioţilor şi al
predecesorilor lor, tot aşa hanii, stând în locul, schimbat
doar de câteva ori pe an, al reşedinţei îndătinate a
hoardei, aveau neapărată nevoie ca în văile Moldovei şi
în şesul dunărean să fie, ca şi în părţile ruseşti,
stăpânitori mărunţi, de acelaşi neam, de aceeaşi limbă,
de acelaşi sânge cu supuşii ceilalţi, cari să strângă
dijma, să aducă darurile şi să facă eventualele slujbe,
ba chiar să comande contingentele, ce apar în cronica
bizantină, ale tătarilor creştini.
Fără o influenţă externă românii ar fi putut să
rămână multă vreme în această situaţie de patriarhală
alcătuire. Ea s-a păstrat doar la cei din Pind până în
ajunul zilelor noastre”12.
„Aceasta nu înseamnă însă că la noi concepţia
de organizare nu mergea mai departe decât viaţa
satului, decât obştea văii şi decât confederaţia unei
«ţeri», unitatea imediat superioară «judeţului». Domnul
a rămas totdeauna în minţile alor noştri, dar el a fost,
după străvechiul înţeles roman al lui dominus,
împăratul el însuşi. A trebuit o revoluţie, cea mai
însemnată din sufletul naţional, la masele populare
româneşti şi la căpeteniile abea desfăcute din mijlocul
lor pentru a se preface ceea ce era, după amintirile antice, o autoritate într-o realitate, într-una teritorială
care era şi naţională, – legături ce caracterizează
epoca modernă –, creindu-se astfel domnia a toată
Ţara Românească de pe la 1300 desigur, dar poate
încă de la 1240, căci de aceea se pare că i se spune în
diploma menţionată mai sus a lui Seneslav: «Olacus»,
adică «românul», titlu pe care nu-l au nici Ioan, nici
Farcaş.
Ideea unităţii naţionale – fără un amestec de
feudalitate, pentru care lipseau aici legăturile istorice şi
dispoziţiile de spirit, stările sufleteşti corespunzătoare –,
n-a putut fi împrumutată pe de-a-ntregul de la vecini,
cei din Balcani fiind stăpâniţi de visul imperial roman al
ţarilor slavi, iar cei de peste munţi având pentru regii
lor, foşti voievozi de modă slavă, modelul carolingian
din Apus, cu binecuvântarea, indispensabilă, de la
papa. Totuşi atacurile ungureşti, încălcările regilor
arpadieni, au trebuit să influenţeze în sensul unei
grupări, necesare, de puteri. Şi, oricum, atacului venind
de la Coroana unică a Sfântului Ştefan, a trebuit să se
simtă nevoia de a i se opune şi dincoace o singură
coroană, aceea pe care reprezentările iconografice din
bisericile noastre o poartă domnii de calitate politică
imperială”13.
„Scaunul roman introduse, în Ungaria, la anul
1000, în Cipru, Armenia, Serbia, Bulgaria, (unde
împăratul era pentru Roma care-l crease, un rege) – şi
nu fără legături cu amintiri şi drepturi consecutive –, la sfârşitul secolului al XI-lea datina regalităţilor noi de
creaţiune apostolică14 


„Societatea politică a evului mediu este «Biserica lui Hristos»,
Ecclesia Christi, al cărei «rege adevărat», singurul e Hristos.
Domnul e vizibil însă, în Apus, prin urmaşul aceluia pe care l-a
făcut «piatră de temelie» a Bisericii Sale , apostolul jertfit în Roma.
«Servii servilor lui Dumnezeu» cari sunt episcopii Romei, al căror titlu de papă «părinte», a ajuns numele unei atotputernice instituţii universale, au oarecum dreptul de a anula prin prezenţa lor, care înseamnă cea dintâi emanare politică a divinităţii, orice altă autoritate, de o derivaţie mediată şi mai târzie.
Ei au fost siliţi însă a da asemenea delegaţii regilor plecaţi
din tradiţiile, frământările şi cuceririle barbare pentru că aceştia au în credincioşii lor personali organele care lipsesc papei, căci el nu face parte dintr-o dinastie şi n-a condus nici o luptă. Astfel ca un provizorat luptător contra păgânismului barbarilor e creat imperiul lui Carol cel Mare.
Acest imperiu însă are baza unui popor, francii, unui teritoriu al aşezării şi cuceririi lor. El înţelege a trăi, şi după
creştinarea infidelilor, prin sine şi pentru sine. 
După sfărâmarea,prin discordii interne, a moştenirii marelui împărat, el se ridică din nou, fără chemarea papei, care e silit să aprobe această refacere a supremei autorităţi laice, prin Otto I, şi acesta se sprijină pe un pământ în exclusivitate german, care poate fi şi al unei regalităţi naţionale, pentru a se impune în Italia roditoare, în loc să caute,pentru continuarea vechii misiuni de creştinare cu sabia, ţinuturile creştine din Panonia şi din mlaştinile lehice, unde Bizanţul nu putea exercita aceeaşi influenţă religioasă şi culturală ca în Kievul «roşilor» nortmanici.
Papa trebuie să lucreze singur, şi, pentru aceasta,condiţiile materiale fiind pentru el aceleaşi ca în trecut, îi trebuie
să-şi creeze un nou organ de luptă pentru cruce şi, mai mult decât odinioară, pentru Sfântul Scaun. Strânşi de germani la apus, de bizantini şi de slavi la sud, maghiarii din Panonia ai ducelui(;) Vajk(;), îi par cei mai potriviţi pentru aceasta, fiind prea slabi sub raportul naţional pentru a-şi însuşi mai târziu şi ei egoismul naţional al Carolingienilor şi al Ottonilor. Astfel ajunge acest şef de bandă încă neîndestulător fixată pe pământul cuceririi sale şi strânsă prea slab sub mâna conducătorului unic, Ştefan, - «rege
apostolic», azi, mâne, sfânt al Bisericii Romane, pentru serviciile
aduse ei şi mai ales pentru acelea pe cari, în schimb, trebuiau să i
le aducă urmaşii lui.
Creind pe regele apostolic, papa i-a dat un program. Carol
cel Mare este – cum se vede din corespondenţa lui Alcuin –, nu
împăratul francilor şi cu atât mai puţin al celor mai de mult
creştinaţi, în Insulele Britanice, în Peninsula Iberică; el e
«împăratul creştinilor», al oştirii cuceritoare şi al acelora pe care
această oştire-i va supune. Ştefan, «regele apostolic», nu va veni
la Roma, ca împăraţii cei vechi, să judece şi pe pontifici, el nu-şi va
aroga nici o putere asupra aceluia care l-a creat sub noul aspect al
puterii sale; acest urmaş, de acelaşi sânge, al avarilor distruşi de
ducii franci ai lui Carol va sta de pază la Dunărea mijlocie şi, la
îndemnurile legaţilor Sfântului Scaun, va converti cu sila pe
schismaticii Răsăritului, cari sunt infidelii noii cruciate de după anul
1000, până ce cucerirea catolică va ajunge în pragul păgânilor de
la Marea Baltică ori de la noul Stambul.
Cercul de acţiune e tras astfel pentru această regalitate(;)”