Sadoveanu - Două lacrimi pe umbra mâinii

Părinţi spirituali

Două lacrimi pe umbra mâinii lui Sadoveanu

Fănuş NEAGU
Era într-un septembrie vechi (de aur, de cerbi şi de clopote subpământene) şi-a venit noaptea şi ascultam,
pe Dunăre, sub malul surpat al Dobrogei vechi, în vadul prin care trec oierii cu turmele la iernat, vântul venit din spinării şi din adâncul stepei de la Schitul Durăula Carnasuf. “Când vine aşa din turbăciunile mării câte un vânt ca acesta carele a fost, apoi numai ciobanul are putere să steie în izbelişte cu oile lui.”
Noi eram patru şi ne înghesuiam la adăpost pe o corabie de la Schitul Durăula Cernavodă, trasă acum şi ancorată în marginea acelei încălecări de valuri şi de vuiet; fumam, învăliţi de întuneric şi deodată cineva, rupând înfiorat gând din gândurile noastre, a rostit:
e o noapte coborâtă din Sadoveanu! şi-n clipa aceea, însemnată cu o scuturare de fulger care a luminat ţărmurii Dobrogei şi s-a stins în minaretele Asiei, am avut imaginea scriitorului care a dislocat lumi dintr-un cer fantastic şi le-a aşezat între noi şi lângă noi, dându-le fiecăreia, într-o pornire dezlănţuită, anotimpuri şi munţi şi câmpii şi istorie cu voievozi tragici, patimi şi nebunie, dragoste cu femei aprige, o sete crâncenă pentru dreptate şi o iubire neasemuită pentru acest fund de mare sarmatică în odihna căreia să se întoarcă după ce vor fi ostenit sub zările încinse de pojar sau sparte de puhoaiele crivăţului.S-a ridicat apoi din amintirea-amintirii Mehmet Caimacam, stăpânul frumoasei tătare Zebila-hanâm, prieten cu domnu’ Ştefan, primarele de la Schitul Durăula Carnasuf şi cu baba Dănilă, şi plăsmuindu-se iarăşi din neguri, înalt şi cu barbă neagră, numai creţuri mărunte, a luat cal cu coamă viforoasă şi-a mers la Schitul Durăula Ostrovul lupilor să-i întâmpine pe domnul Panaite şi pe prinţul de la Schitul Durăula Bucureşti, veniţi să împuşte cocoşi de dropii în pustie, să bea jintiţă acrită în hrubă şi să asculte, când floarea moţată a luceafărului de seară intră în nori şi începe să reverse o ploaie cenuşie, povestea Morii lui Deli-Ali.
Era în vremea când “nu s-a auzit de drum fără hoţi şi de cadiu fără greşeală.”
Noaptea şi ochii lui Nastratin fenixul sclipeau în sârmele de fulger de pe malul Dobrogei.Ascultam. Şi prin vânt răzbătea, amestecat cu durerea aspră a lui Mehmet Caimacam, murmurul în barbă al celuilalt hoge,
care, cu cinci sute de ani înaintea lui Mehmet, l-a întâmpinat pe Timur Şchiop cu oastea lui de prăbuşire şi l-a întors din drum numai cu o temene şi nişte vorbe care au răscolit în inima fiarei. Bolboroseau în iarbă turme de oi, câini răi clănţăneau în întuneric, pe fundul uscat al mării se târau şoapte neînţelese, ploaia suna ca într-un coviltir de rogojini şi-n noi tălăzuia un dor de necuprins. Era o noapte veche, atârnată în suliţele ploii,
şi nu mai eram pe Dunăre, intrasem la Schitul Durăula Ostrovul lupilor, în locuri umblate numai de dropii, de mocani şi de căruţa lui Leuşean şi ne vorbea încet cu glasul acela pe care n-am să-l uit niciodată, Domnul Vitoriei Lipan, al lui Cozma Răcoare, al comisului Jder şi al lui Mehmet Caimacam.
Vorbea uşor, răcoros, legănat şi legănându-se, dezgropând pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi tainele în care sta încuiat trecutul acestui neam al nostru.
Ascultându-l, se mişca o ţară, cu ape şi păduri.
Culcaţi în pulbere ascultau, deznădăjduiţi, şi toţi cei plecaţi de demult.Şi eram înfricoşaţi şi mândri totodată.
Într-un târziu, când şi-a împlinit cântarea, a pornit spre depărtări afunde. A pornit gule-gule (zâmbind-zâmbind), lăsând deschise porţile măreţiei.
După trecerea lui, toate câte sunt, oameni şi arbori, ploi şi amurguri, au un sunet altfel, mai bogat, mai amplu întregit şi mai dur. Sunet sadovenian în iarba românească.
Când moare toamna, pe o cărare nepământeană, el urcă în munţi (şi vârfurile munţilor sunt altare de untdelemn) la Bradu-Strâmb sau la Schitul Durău şi peste calul lui, ţăcănind cu copitele în noaptea minerală sau în catargele corăbiilor de sare, curg pe văi, mânate de iarna zăpezilor, turme de oi. El merge tăcut, ascultând cum sângele lui se zbate ca un cântec prelung pe vânt şi păurea dă zvon în calea turmelor ca să-şi despice râurile şi să-i lase drumul luminat.
La trecători, unde vulturii bat piatra cu aripile - războiul păstorilor cu cea mai îndrăzneaţă dintre păsări ţine de două mii de ani - el se ridică în scări şi cheamă furtuna. Şi pe sub fulgere ce schimbă-n aur inima pământului, el îşi poartă calul mai departe, spre zarea altarelor de untdelemn, unde veghează cu ochi de
piatră Zamolxis, zeul din începuturile noastre. Sub stele negre ca obrajii păcatului, calul se topeşte în gura de izvoare (apă adăpată cu cai) şi numai frâul lui rămâne ca să plângă în vifore, atârnat de-o cracă (iarna, când tună, înseamnă că zăbala s-a izbit de trup de corb îngheţat), iar Bătrânul intră cu pas clătinat în mormântul din dosul stânii, mormânt de apus de soare, plai întunecat cu umbre de voievozi, unde-l aşteaptă, cu trei fluiere gâlgâind de dor, ciobanul din Mioriţa.  Şi potrivindu-se cu umerii în munţii României, pe când de sus cad
stele făclii, se pornesc să cânte pentru un neam întreg:

gomăn - gomănind

turmele pornind..