Imperiul Generalilor târzii
În fiecare
dimineată se trezea brusc, ridicându-se în capul oaselor încă mahmur, si abia
după câteva clipe deschidea ochii cu un efort cazon. Rămânea putin nemiscat,
fără să vadă nimic. Apoi pleca să se spele. Era un vechi obicei, păstrat de
acum peste cincizeci de ani, de pe vremea primei scoli militare, pe cănd nu
putea sti dacă ceea ce l-a trezit a fost desteptarea sau o alarmă de situatie
exceptională.
În acea zi
de miercuri a fost la fel. Pe când apa îi răcorea pleoapele îngreunate de somn,
îsi aminti de când astepta ziua de azi. "O lovitură de maestru,
gândi el."O lovitură pe care putini o pot da."
Trecea
apoi la bucătărie, unde-si lăsa seara pregătită pipa, pe care-o aprindea cu
gesturi grăbite si nesigure. Se învăluia într-un nor de fum aromat care îi
alunga repede, cu o ciudată alchimie a somnului si treziei, orice urmă de
mahmureală. Îsi imagină că Elena l-a auzit când a intrat în bucătărie si acum
se dă jos din pat, îsi caută papucii si se îndreaptă spre usă. Nu mai dormeau
împreună de peste douăzeci de ani, pentru că noaptea trupul ei se făcea rece,
oasele ei îl atingeau cu un frig străin si chemau în el visuri urâte si gânduri
negre.
Elena deschise usa si-l privi încercând să prindă dintr-o privire dacă va fi o
zi bună sau una nefastă, în care sotul ei va fi prost dispus până seara din
cauza imprevizibilelor lui insomnii.
- Bună
dimineata, spuse ea. Apoi, fără a astepta răspuns: - Cum ai dormit ?
El rostogoli cuvintele, pripit si dezlânat:
- Asa
si-asa. Am adormit târziu. Iar astăzi mă asteaptă o zi foarte importantă.
Ea nu era la curent cu nimic. De obicei stia totul, dar de data asta el se
pregatise îndelung si meticulos, fără să scape către ea nici o vorbă. Elena
tăcu si se aporpie de aragaz, ca să pregătească cafeaua. Făcuse de curând
saizeci de ani si nu mai vedea bine, mereu punea prea putin zahăr în cafeaua care
nu trebuia să fie prea tare. Imima lui, se gândea ea în fiecare dimineată,
inima lui. Îl cunoscuse pe când ea avea douăzeci de ani si el revenise de la
studii si lucra ca ofiter de stat major la o mare unitate din Ardeal. Mai în
vârstă decât ea cu sapte ani, cuvântul lui contase totdeauna în familie. Pentru
el, ea renuntase să aibă un loc de muncă vreodată si îi dedicase întreaga
viată. Tot ceea ce făcea ea acum, la bătrânete, tinea de devotamentul de altă,
transformat demult în instinct. După ce băură cafeaua si terminară primele
felii de pâine cu unt, Elena se asteptă ca el să înceapă să-i povestească. După
decembrie 1989, când fusese reactivat în serviciul militar cu mai vechiul său
grad de general maior, el reîncepu să o tină la curent cu toată actualitatea
politică si militară a tării, nu cea care se citeste în ziare ci cealaltă ,
cea reală, a adevăratei exercitări a puterii.
- Era mai
simplu înainte, când lucrai la Armată, spunea ea uneori.
Sotul ei, generalul, trăia o a doua tinerete, si ea era cea dinâi care simtea
asta. Îi iubea cu un devotament matern gesturile cu care îsi aprindea pipa si
îsi stergea ochelarii, cuvintele care spuneau în trei silabe totul, deciziile
cumpătate si bazate pe tactica eternei asteptări. Clipa micului dejun era
pentru Elena de o intensitate atât de mare încât îi umplea toată ziua. Apoi
nu-l mai vedea decât seara, târziu. El era toată societatea ei, cercul ei de
cunostinte, de prieteni, el era tara, el era lumea. Ascultându-l si uneori
dându-i câte un sfat, ea se simtea dispunând de o delicată putere, pe care
nimeni n-ar putea-o întelege. Prin asta, ea se simtea fericită. Uneori câte o
timidă previziune a ei se adeverea, si atunci spunea: "- Ai văzut ?
Simteam eu !" Sau: "- Se va vedea la alegerile din septembrie ! Le va
veni lor rândul să iasă cu coada între picioare din Minister."
Pe când el
ceru ceaiul medicinal, în acea dimineată de miercuri, ea îl întrebă:
- Azi
aveti conferintă de presă ? - Ai început să uiti, spuse el dând din cap. La
Ministerul de Interne nu se fac conferinte de presă miercurea, ci vinerea. Ne e
tuturor mai simplu asa.
Apoi ea
încercă:
- Vroiai
să-mi spui ceva ?
El zâmbi
siret. Stia foarte bine că o făcuse curioasă, dar încă nu considera că e timpul
sa-i spună. De aceea, o repezi:
- Nu-ti
mai băga nasul în toate ! Pe toate vrei să le stii !
- Tu ai
vrut s&a-mi spui, se dezvinovăti ea.
- N-am
vrut să-ti spun nimic. Decât că azi e o zi importantă.
După micul
dejun, el trecu să se îmbrace. Îsi alese pentru început cămasa, pe care nu o
purta decât dacă avea un guler impecabil.
- Te
îmbraci militar ? se miră ea. În ultimele zile, el preferase costumul gri,
civil. El nu-i răspunse nimic. Hotărâse singur si nu avea nici un rost să se
explice cu ea.
- Dacă nu
este o conferintă de presă importantă, atunci măcar o sedintă a comisiei
superioare...
Atunci el
se întoarse către Elena si o privi linistit si rece, cu acei ochi gri despre
care toti cei care i-au privit de aproape au sustinut că au forta, dar în nici
un caz nu au pur si simplu culoare. Era o privire pe care ea i-o cunostea si,
ori de câte ori îi era adresată, îi făcea frică.
- Te rog,
spuse el, te rog du-te în hol si fă-mi pantofii.
Trecu prin
fata oglinzii si se măsură în treacăt cu privirea. Uneori se juca atunci când
făcea câte o nouă cunostintă ( lucru greu si rar să se mai întâmple, pentru
că-n acest Bucuresti febril si în plină schimbare toată lumea părea să-i
cunoască pe cei investiti cu putere ) si întreba:
- Ce
vârstă îmi dati ?
Acela,
prevenit sau nu, estima după vârsta de pensionare a cadrelor din politia
română:
-
Cincizeci si cinci ? Ori poate cincizeci si sase ?
El tăcea
si zâmbea cu ochii pe jumătate închisi. Avea saizeci si sapte de ani, făcuse
înalte studii militare la Moscova si la Academia de la Frunze, si inima începea
sa-i bată haotic la cea mai mică ironie din presă relativ la vărstă, studii sau
abstractă geografie a Estului. În fiecare dimineată, ca si în aceasta de
miercuri, se privea în oglindă cu un ochi rece si cercetător pe care, în
vremurile bune, l-ar fi rezervat pentru altii. Se uită în treacăt la Elena
care, aplecată greoi pe un scaun din hol, îi lustruia pantofii, si trecu pentru
ultima oară ( conform tabietului diminetii ) în bucătărie. Pe o policioară erau
asezate, ca un pluton al vietii si mortii, tuburile cu pastilele pentru inimă.
Înaintea lor, în pozitie privilegiată, se aflau picăturile, pe care le numără
încet, fără grabă, una câte una, într-o cană cu ceai care începuse să se
răcească. Apoi strecură înăuntru cele două pastile efervescente. Iar la urmă însiră
pe masă celelalte sase pastile, pe care obisnuia să le ia cu ceaiul devenit
amar de la picături si vitamine. În fiecare dimineată urmau sase înghitituri
scurte, la intervale perfect egale, ritmat. Nu se gândea la nimic, nu era
grăbit, nu simtea amărăciunea, nu simtea că ceaiul s-a răcit.
În
dimineata aceea de miercuri, iesi din bucătărie, se încăltă grăbit cu pantofii
de-acum impecabili, nu auzi urările de zi bună ale Elenei, iar către ea nu mai
spuse nimic.
* * *
Plutonierul
Duma asteptase în dimineata zilei de miercuri exact cinci minute în fata
blocului. Lucra de peste un an de zile cu generalul si ajunsese să-l cunoască
bine.
- Să
trăiti, domnule general, spuse el.
Dar acesta
nu-i răspunse nimic. Intră în masină si-si pregăti cu gesturile lui măsurate
pipa cu tutun aromat. Când masina porni, generalul spuse:
- Ce mai
faci, Duma ?
- Bine,
domnule general. Apoi adăugă, după o clipă: Multumesc pentru întrebare.
- Prin
oras ce mai e ?
- Liniste.
- Azi
noapte la Minister a fost ceva ?
Pentru că
plutonierul Duma ridica masina de la garajul Ministerului de Interne
dis-de-dimineată, el era printre cei dintâi care se puteau informa dacă în
cursul noptii interveniseră schimbări spectaculoase sau evenimente
exceptionale. Rareori se întâmpla cu adevărat ceva, dar schimbările erau atunci
incredibile. În plus, toată lumea îsi dorea ca într-o dimineată, ca printr-o
minune, lucrurile să fie altfel.
- Domnule
general, raportez: n-am auzit să fie ceva nou.
În urmă cu
exact sase luni, soferii de la garaj fuseseră cei dintâi care aflaseră decizia
surprinzătoare a presedintelui de a trece în rezervă, peste noapte, opt
generali în vârstă de peste 60 de ani care fuseseră reactivati toti în zilele
fierbinti ale lui decembrie 1989, si fuseseră toti avansati cu atâta glorie de
parcă ar fi câstigat numai ei, singuri, războaiele reîntregirii. Ca să scape de
trecerile în rezervă care se făceau în acest răstimp tulbure, generalul a avut
nevoie de un abil joc de culise. Aici, era neîntrecut. Nu era greu să obtii
două avansări în grad succesive, cum făcuseră aceia care acum primeau pensia,
ci ca vârsta să fie făcută neobservată celor care decid si ar putea s-o vadă.
- Astăzi,
Duma, o să lucrăm până târziu. După-masă am de făcut niste drumuri. O să dureze
până către seară.
- Cum ordonati,
domnule general.
Masina
cotea pe lângă Casa Poporului si se îndrepta, pe lângă Dâmbovita, către capul
Căii Victoriei, pe unde la prima oră a diminetii treceau cei mai importanti
oameni ai momentului. Generalul spuse:
- Pentru
început, mergem la Arhive.
Plutonierul
Duma îndreptă masina la stânga, pe chei, spre clădirea Arhivelor. Este situată
aproape de Ministerul de Interne si de policlinica aceluiasi Minister, în acea
parte a orasului unde dintotdeauna, la anumite ore ale zilei, străzile devin
gri-albastre de uniforme. Pe una dintre acele strădute aparent insignifiante
îndreptă plutonierul Duma masina. Era o Dacie albă, de serviciu, comună,
pentru a nu atrage nimănui atentia ( de când masini ale politiei arseseră în
stradă ca niste chibrituri în timpul unor manifestatii ), nu era nici prea
curată si nici murdară, într-un mod atât de ostentativ obisnuită încât pentru
un ochi cunoscător nu putea să fie un secret cărei institutii apartine. De la
general si până la plutonierul Duma, nimeni în Minister nu părea să stie lucrul
acesta.
Când ajunseră la sectia de documente istorice, Duma parcă masina cu gesturi
scurte, nervoase, pentru a câstiga timp. Generalul sări din masină si, fără să
mai astepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanta uriasei porti
de metal.
Poarta
masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.
Generalul
se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreste, apoi spuse:
- Ăstora
de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul
de la poartă nu-si face datoria.
Nu putea
tolera două lucruri: indisciplina si lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste
două rele îsi află explicatia totul, de la dezastrul economic al României si
până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea,
plutonierul Duma încercă să-i spună:
- Domnule
general, la Arhive programul începe totdeauna la opt.
Se mai uită o dată la ceas.
- Si cu
câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar subofiterul de la poartă ?
Când
generalul se aprinse si începu să zgâltâie poarta, nu-i răspunse decât fierul
ruginit care duduia ca o tobă uriasă, la intrarea în infern. Lângă el,
plutonierul Duma stătea linistit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă
diplomat de general.
Undeva, în
fundul curtii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în
diagonală si cu banderola rosie, de serviciu, pe brat. Îsi aranja cureaua de la
pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, asa că nu văzu la distantă cine e
omuletul rotofei si nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe
sergentul major care, desi tânăr, avea să-si petreacă toată viata în această
curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea
în scoala militară. Si el, plutonierul Duma, lucrase cândva în directia a
cincea, în serviciul cu cei mai buni soferi din tară până când, la un examen
medical de rutină la care unitatea prezidentială era supusă periodic, i-au
găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.
Apropiindu-se,
sergentul major care nu vedea bine la depărtare rămase înmărmurit:
- Să
trăiti, domnule general !
Acesta îi
răspunse răcnind scurt amenintări amestecate cu înjurături. În urma acestei
întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins
că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă
disciplinar, si că va trebui să-si caute de lucru.
Iritat,
generalul intră val-vârtej în clădirea unitătii militare, pe care toti o
desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul
direct al unitătii acesteia, de la înfiintarea comisiei culturale a
Ministerului, al cărei sef era, si care se ocupa printre altele si de
patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranta si perpetuă virtualitate
electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne
prin comisii care se înfiintau si se desfiintau periodic, cu o precizie de
metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul
regimului comunist, si înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în
perioada existentei unei comisii la esalonul superior, toti comandantii care
depindeau de ea i se subordonau orbeste. De exemplu, generalul stia de pe acum
că începând de săptămâna viitoare comisia de cultură se va desfiinta prin
surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a linistii în campania
electorală, al cărui sef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze
surprinderea la aflarea acestei vesti. În plus, aflase că vor exista trei
comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atributii care se
suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe alta.
Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta
diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului.
Acesta stia unde se află biroul comandantului, stia clădirea ca pe propriul său
buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci
de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viata
militară nu se simtea.
În biroul
de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de
cesti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional si, înainte de a apuca să zică
ceva, auzi întrebarea:
- Maiorul
Criuleanu a venit ? Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul
comandantului si îsi puse cascheta în cuier ca un om care se stie acasă. Cu un
gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-si vadă de treburi. Rămas
singur, se aseză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de politie din
tară, si puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase
din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subtire, apoi asteptă câteva
clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O
lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci
se deschise usa si comandantul sectiei de documente istorice intră în birou cu
o veselie atât de artificială încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite
pentru alegerea acestei zile de miercuri.
- Am
onoarea, domnule general.
- Ia loc,
si hai să stăm putin de vorbă, îl invită generalul, ca si cum s-ar fi aflat în
propriul său birou.
Privindu-l
pe general peste biroul cu care era familiarizat si zărindu-i privirea gri,
rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul
Criuleanu se simti străin si în nesigurantă într-o încăpere departe de lume,
dar care-i apartinuse cândva.
- Măi
băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vietii, de când erai în scoala militară
si v-am făcut o inspectie. Îti mai aduci aminte ? Cred că sunt aproape douăzeci
de ani ! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid si subtire... Eu mă ocupam cu
apărarea antiaeriană la Marele State Major si inspectam totul.
Se opri
din cuvânt si-si puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.
- As vrea
din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prlejul s-o fac. În curând, îti
vor veni niste controale serioase aici...
Maiorul
Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul
continuă ridicându-si privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:
- Vreau să
văd imediat, si am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, sapte documente.
Le văd, si apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea
scris în raport sau nu.
Generalul
scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe
măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o
dată cu fiecare cuvănt:
-
Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Tepes, vânzarea
mosiei Dumbrava de Jos din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul
boierului... (se opri o clipă silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743,
atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumati. Si încă trei: de
la Mihai Viteazu, Caragea si Alexandru Ioan Cuza. Le stii tu. Toate astea,
vreau să le văd.
Maiorul
Criuleanu rămase imobil si livid. Atât de înalt si atât de ghemuit în fotoliu.
Nu întelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care tinea loc
de explicatie, un râs cu un chicotit inconfundabil.
- Frumos.
Documente putin cunoscute, putin importante la prima vedere, din punct de
vedere istoric. Dar fiecare având ceva pretios: o pecete sau o semnătură rară,
o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai stiu eu ce criteriu. Nu-i asa ? Si
fratele dumitale care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...
Dar maiorul Criuleanu îsi reveni repede:
- Nu stiu
ce vreti să spuneti, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim.
În câteva zile le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.
Generalul ridică din umeri:
- Nu mă
pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac
chiar în dimineata aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista
documentelor. À propos, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un
colectionar occidental, nu-i asa ? - si, zicând acestea, pufni în râs.
Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:
- Nu stiu
dacă sunt documente importante si, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare
pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.
- Pe naiba
! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiti orice hârtoagă în trei minute !
Voi ati raportat că aveti nevoie, si eu v-am adus tot ce vă trebuie ca să fiti
o super-arhivă !
Generalul
se ridică în picioare si parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se asternuse
o tăcere penibilă. Murmură:
-
Rotterdam sau Bologna ? Mâine o să urle ziarele.
Maiorul se
ridică în picioare. Îl întrebă:
- Vă
servesc cu o cafea ? Numai să spun secretarei.
Generalul
îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeste acum maiorul ? Ce vrea ? Ce
fel de zi va fi aceasta ?
- Măi
băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Stii câti ani de muncă am eu?
Cum crezi că as putea reactiona eu cand aflu de "împrumutarea" peste
hotare a sapte documente din patrimoniul national ? Dar să stii... mie nu-mi
place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc
de dosarul penal ! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Si te cunosc
de atâta vreme ! C&atillde; veni vorba, ai un Cod Penal pe aici ?
Răsfoieste-l si ai să vezi.
Se asezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la
scoală.
- Ai un foc
?
Maiorul îi
dădu cutia lui de chibrituri, si-l urmări pe când îsi aprindea pipa. Din clipa
câ realizase că se poate discuta cu generalul, se mai linistise. Dar senzatia
de amenintare încă nu-i dispăruse.
Luă o
carafă cu apă de ieri, stătută, si-si turnă în pahar. Bău repede, cu
înghitituri mari. Apoi zise:
- Nu stiu
cum ati aflat.
-
Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Si uite că eu am aflat. Poate nu
de la ministru. Poate de la un prieten.
Maiorul
Criuleanu se încruntă, speriat de orice perspectivă de schimbare a joclului. Nu
stia de unde vine amenintarea. Zise:
- Vă pot
ajuta cu ceva, domnule general ?
- Dumneata
nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.
Fratele
maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva
spatii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor si în Centrul Civic,
crease o retea comercială puternică si învârtea Bucurestiul pe două degete.
Între afaceri si politică, nimeni nu a stiut niciodată de unde a avut banii cu
care si-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenta lui
asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.
- Da,
domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.
Din
fotoliul său, generalul zâmbi:
- Si ca să
vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ti cer să-mi rezolve fratele
dumitale, am să limpezesc apele cu hârtoagele. O să dau două telefoane, sub
ochii dumitale.
Puse mâna
pe telefonul care dădea legătura cu orasul si, cu gesturi sigure, chemă
redactia celui mai vândut cotidian al tării, si ceru cu secretarul geenral de
redactie. Îi vorbi cu "dragul meu", si îi spuse:
- Te rog,
trimite la Arhive un reporter, la comandantul unitătii, da, notează-ti, maiorul
Criuleanu. Da, stiu că numele îti sună cunoscut. El o să-ti dea o listă cu
documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare,
pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate
să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.
Când
închise telefonul, îi explică maiorului:
- Vom
expune ceva si toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele
vor scrie, radioul si televiziunea vor vorbi si vor relata ce documente sunt
expuse. Centrul atractiei vor fi niste hartii pe care o să le cauti tu chiar
acuma, după ce plec eu. Stii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza...
Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există ? Iar un control amănuntit aici, cu
specialisti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să
rulăm trei-patru comandanti în biroul acesta.
Apoi formă
la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al
firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri
imemoriale.
- Deci ne
dai sala voastră pentru expozitia de documente ? Da, desigur. Alo... Da, asa
cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expozitia, am lucrat cu
băietii. Da, si ziarele voastre. Bineînteles, si emisiunea armatei de la
televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum stiam noi să facem altădată...
Iar când încheie convorbirea telefonică, îl privi rece pe maiorul Ion
Criuleanu:
Cred că te-ai convins că acum pot semna un raport despre existenta
documentelor. Iar dacă la un moment dat eu nu le văd, nimeni nu le vede. Asta e
clar. Ministrul, totusi, vrea raportul. Eu i-l duc. Cât despre fratele
dumitale, ascultă: el are relatii pe care si le-a făcut în ultimii doi ani si-l
fac exact atât de influent cât avem noi doi nevoie. As vrea să-l întâlnesc în
cursul serii de azi, după ce dumneata îi vei spune de mai vechea preitenie care
ne leagă pe noi doi...
După ce
rămase singur si această întâlnire se încheie, maiorul Criuleanu îsi desfăcu
larg nodul de la cravată, ca cineva scăpat din neasteptata îmbrătisare a unui
leu.
*
* *
De la
clărea arhivelor până la Minister sunt câteva zeci de pasi. În dreapta, se vede
Dâmbovita. În stânga, dincolo de vuietul bulevardului, Cismigiul. Plutonierul
Duma astepta în masină, citind un ziar. Deschise usa generalului si fu fericit
să-l vadă întorcându-se linistit si împăcat cu sine însusi, cum nu-l mai văzuse
demult. Poate că astăzi, desi fusese prevenit, scapă mai devreme. Porni imediat
masina, acceleră, si în câ teva secunde o potrivi la intrarea în Minister. Abia
atunci se întoarse să-l privească pe general.
Acesta atipise.
Tot mai dese si neasteptate, accesele lui de somn erau cel mai clar semn al
bătrânetii, pe care nu vroia să si-o accepte. Nu trebuia să picotească decât o
secundă pentru a se cufunda într-un somn surprinzător de adânc, punctat uneori
de vise durând cât un fulger, dar care în realitatea sa interioară păreau
adevărate epopei, care îi puteau schimba dispozitia întregii zile.
- Domnule general, spuse încet plutonierul Duma.
El se
trezi brusc, discernând între alarmă si desteptarea de altădată. Coborî din masină
fără să spună nimic, si intră în Minister trecând grăbit printr-un sir de
sergenti majori care-l salutau pietrificati, si un alt sir, de santinele
inutile, păstrate pe coridorul de la intrare de pe vremea evenimentelor din
iunie.
Ajuns pe
scări se opri si-si scoase din buzunarul de la piept o a doua listă. Erau
sarcinile pe care singur si le trasase pentru această zi de miercuri. La
început trebuia să treacă pe la un birou situat la parter, pe latura clădirii
dinspre sediul S.R.I., pe usa căruia scria Comunicatii speciale. În
biroul din fund se afla colonelul Rosu, si el un vechi cadru de infanterie,
mutat după decembrie 1989 într-un serviciu al politiei.
- Mi-ai
rezolvat problema ? întrebă generalul.
- Domnule
general, încă nu pot. Stiti bine…
- Nu credeam
să mă blochezi tocmai tu, spuse el cu amărăciune.
- Nu vă
blochez în nici un fel, dar un fir direct cu Cotroceni nu se mai dă decât cu
ordin scris.
- Iar eu
îti spun că am ordin verbal de la presedinte să am cea mai directă legătură,
începând de săptămâna vitoare, când începe campania electorală.
Discutară câteva minute bune, amândoi în picioare, încercând fiecare să explice
celuilalt fapte de domeniul evidentei, învârtindu-se într-un cerc vicios care
nu se rupea nicăieri.
- Mâine
îti aduc hârtie scrisă, încheie generalul discutia. Dar am să te tin minte
pentru ce mi-ai făcut luna asta.
Generalul
iesi pe coridor si urmă covorul lung de cincizeci de metri, rosu, care ducea la
scări. Nu lua liftul pentru că ( îi spusese doctorul ) chiar si acest singur
etaj urcat zilnic pe jos îi făcea bine la inimă.
Avea un
birou de sef de comisie ministerială, tip cabinet, cum aveau toti cei douăzeci
de generali aflati la etajul întâi al clădirii de pe, Cheiul Dâmbovitei, fie ei
bătrâni trecuti pe linie moartă, fie potentiali ministri sau consilieri
prezidentiali. După birou, nici unuia nu puteai să-i ghicesti viitorul.
Intră
întâI în antecameră, unde secretara îi spuse "Să trăiti !", desi asta
îl irita la culme. Nu erau cuvinte să fie rostite de vocea unei femei. De aceea
nu-I răspunse, ci se încruntă cu ochii lui care întăreau aerul încăperii.
- Să vii
să-ti dau să bati ceva la masină.
Pregătit
de cu seară, raportul către ministru relativ la Arhive consemna încă de ieri o
anticipare: totul e în ordine, documentele sunt la locul lor.
Secretara
luă raportul si întrebă:
- În câte
exemplare ?
- În trei.
Le vreau acum. Si anuntă la cabinetul ministrului că solicit să fiu primit.
Cât îsi
aseză cascheta si mapa diplomat la locurile lor, secretara îi dădu răspunsul:
- Domnul
ministru este la Palatul Victoria. Cum soseste si vă poate primi, ne anuntă de
la cabinet.
- Bine. Tu
bate materialul la masină si trimite-I la naiba pe toti cei care sună la
telefon, cu exceptia ministrului.
Se aseză
pe fotoliu cât mai comod cu putintă si, dintre toate mapele câte se aflau pe
birou cu corespondentă, cercetări deschise si dosare de avansări, toate primite
în dimineata aceea cu curierul de la ora opt, el alese mapa cu presa.
La prima oră, fiecare personaj important al Ministerului îsi primeste propria
sa mapă cu presă. Ofiterii de la biroul de prsă începeau să lucreze la ora
patru dimineata, când primeau primele cotidiene, citind si selectând absolut
toate ziarele care apăreau pe teritoriul României. Articolelor pe care le
considerau interesante, în sensul c˜ vizau institutia, le făceau un
număr de còpii egal cu numărul mapelor pe care le aveau de pregătit.
Calomniilor, stirilor de senzatie, le făceau mai putine còpii, doar pentru
persoana vizată si ceilalti doi-trei oameni din Minister direct interesati de
cariera aflată în discutie. Cititnd mapa cu presă, fiecare risca să afle din
ziare senzationala avansare a unui rival de-o viată, pe care nimeni nu
îndrăznea, de câteva zile, să i-o raporteze. Anul trecut, generalul maior
Dumitrascu, care avea si el aproape saptezeci de ani si fusese reactivat în
decembrie '89 pentru că era specialist în lupta antiteroristă, a făcut
preinfarct citind în mapa de presă că nu este tatăl singurului său copil, zvon
care fusese notoriu în Bucurestii de acum patruzeci de ani si care azi nu mai
interesa pe nimeni. Articolasul, publicat într-un ziar de scandal, fără
semnătură, fusese copiat de biroul de presă numai pentru generalul Dumitrascu,
întrucât institutia Ministerului ci articolul discuta doar persoane
particulare. Pentru gestul său de slăbiciune ( preinfarct ! ) generalul
Dumitrascu a fost repede trecut în rezervă, pe motive de sănătate.
Răsfoind
articolele, generalul căzu toropit de o nouă criză de somn. Puse capul pe birou
si rămase asa, sprijinit pe mâini, câteva clipe. Se gândi: "Numai de-ar
tine combinatia !" Apoi adormi. De data asta visă ceva. Se făcea că se
văd din nou gutuile din copilărie, undeva pe Calea Victoriei, foarte aproape de
Minister. Erau mari, galbene si parfumate, semn că s-au copt de curând.
Peste câteva clipe, secretara îl deranjă:
- Domnule
general… domnule general…s-a întors domnul ministru si vă asteaptă chiar acum.
Se trezi
perfect lucid, fără nici o ameteală, cu dunga mânecii de la vestonul de general
întipărită pe obraz. Întrebă:
- Ai
dactilografiat raportul ?
Da,
raportul era gata. Se ridică în picioare, trecu în antecameră, apoi iesi pe
culoarul cel lung, încadrat de atâtea usi capitonate încât ai fi zis că aici
cuvintele rămân prizoniere în încăperile unde au fost rostite. Când ajunse în
holul principal, de la etajul întâi al Ministerului, privi coloanele aurite
care imitau caricatural stilul doric, apoi tablourile mari, cât tot peretele,
înfătisând fiecare câte un alt tip de furtună, a căror oribilitate li se părea
tuturor celor ce treceau prin acel hol artă. De acolo, generalul intră fără să
bată la usă în antecamera de la cabinetul ministerial. Seful de cabinet nu se
ridică în picioare. Era un locotenent foarte tânăr si foarte îndrăznet, care le
vorbea cu "dumneata" generalilor. Pe ei îi deranja asta, dar nu aveau
cum riposta. În plus, era la curent cu toate zvonurile despre treceri în
rezervă surpriză si despre avansările neasteptate si se comporta ca atare, ca
cineva care poate anticipa realitatea. La intrarea generalului, nu se ridicase
niciodată în picioare. "Pe ăsta trebuie să-l tin minte. Pe ăsta si pe
ăla de la telefoane, se gândi generalul. Pe când se pregătea să intre, fără
a-l privi măcar pe seful de cabinet, acesta suieră printre dinti:
- Să stiti
ca domnul ministru e foarte obosit.
Asa era.
Generalul pătrunse în cabinet si privi lungul covor persan îmbâcsit de praf,
masa lungă pentru sedinte, cu douăsprezece scaune, fotoliile de catifea cu
dantele, biblioteca cu operele complete ale lui Rebreanu si Slavici rămase în
vitrină de pe vremea lui Postelnicu, volume pe care nimeni nu le răsfoise
niciodată, si într-un târziu zări, în semiîntunericul încăperii, capul cret si
figura cu buze groase a ministrului, cu ochii închisi sub o frunte încruntată.
Spuse:
- Să
trăiti, domnule ministru.
Nici o
miscare. Într-un târziu, ministrul îI făcu semn să se apropie, undeva lângă
cele două fotolii de catifea. Generalul nu întelese dacă trebuie să ia loc sau
nu, si preferă să rămână în picioare.
- Domnule
ministru, am efectuat controlul pe care l-ati ordonat la Arhive. Permiteti să
raportez că totul e în regula. Am redactat si semnat raportul.
Apropiindu-se, simti că ministrul mirosea teribil a coniac. Era mai tânăr cu
treizeci de ani decât generalul si venise la Interne în urma unor evenimente
care făcuseră să ardă câteva institutii din Bucuresti si să fie devastată
Universitatea. Era nevoie de un tânăr la Interne, cu o activitate subtire
înainte, necompromis, jurist, si un om cât mai de înteles, pentru că veneau
vremuri tulburi. Asa ajunsese ministru. Nu avea decât meteahna băuturii, de
care politistii, oameni versati si oricând pregătiti să speculeze fantoma
oricărui viciu, aveau grijă cum stiau ei mai bine. În fiecare seară avea
invitatii la câte o degustare si, în câteva săptămâni de la sosirea în
Minister, nu mai avea de făcut altceva decât să accepte ori să respingă
ofertele care veneau odată cu ora asfintitului. Într-o seară, au amânat o
importantă sedintă a consiliului de comandă al Ministerului pentru că ministrul
era atât de "obosit" încât nu se mai putea tine nici în scaun.
În ziua aceea de miercuri, ministrul venise de la Poiana Brasov unde un sef de
politie din Ardeal îi pregătise o ladă de coniac frantuzesc si-l invitase la o
cabană a Ministerului. Era după o noapte albă, încheiată cu o sedintă de guvern
la Palatul Victoria, de care nu stiuse dinainte, si unde a trebuit să tacă, să
nu se vadă nimic.
Acum era
înnebunit de somn, îsi simtea capul greu si vroia să expedieze toate problemele
cât mai repede.
- Acesta
este raportul, spuse generalul, întinzându-I o foaie de hârtie. Iar pentru
expozitia de la Casa Centrala a Armatei am anuntat presa, după cum ati aprobat
ieri.
Ministrul
îl privi confuz pe general si încercă să-si amintească exact când si ce
aprobase. Uitându-se la el, I se păru acesta se uită la el ca la un cadavru.
Era o privire cenusie care îl înspăimânta. Pentru a-si reafirma autoritatea,
spuse:
- O să verific personal prezenta documentelor în arhivele noastre. Poate la
expozitie.
"O să
verifici pe dracu", gândi generalul. "Vezi si nici nu
stii ce vezi, te joacă ăstia pe degete". Ministrul continuă:
- Să
pregătesti dumneata personal dosarul comisiei culturale, al cărei raport îl vei
sustine săptămâna asta, sâmbătă dimineata. Apoi, vreau să văd mâine dosarul
acela de la Bacău, cu care te-am amânat luni.
Tăcu o
clipă, epuizat de exercitarea puterii, apoi zise, vrând parcă să-i arunce
celuilalt oboseala lui:
-
Săptrămâna asta am de redactat raportul cu trecerile în rezervă la limită de
vârstă. Nu l-am făcut încă. Pentru că nu m-am hotărât încă. Mai ai ceva de
raportat ?
*
* *
Secretara
îl astepta cu notita zilnică de cereri ale statului major, ale telefoanelor
care l-au căutat, majoritatea importante, si de care el nu vru să stie.
- Mai
târziu, îi spuse secretarei. Acum să nu mă deranjeze nimeni.
Îl dureau umerii si ametea putin. Se întinse pe canapeaua din birou si se gândi
că în aceeasi clipă, în cămăruta din spatele cabinetului de ministru, si
ministrul face la fel: se asează pe spate si încearcă să adoarmă. Generalul îsi
spuse: " E o formă de santaj de cea mai joasă spetă. De săptămâna
viitoare sunt desemnat să răspund de alegeri. Nu vrea să mă treacă în rezervă,
nici nu poate, vrea numai să facă presiuni asupra mea. Are ceva să-mi ceară
!"
Adormi
pentru că nu mai vroia să se gândească la asta. Adormi pentru că amenintarea cu
scoaterea la pensie, de data aceasta pentru a doua oară si pentru totdeauna, i
se părea mai cumplită decât moartea.
Toată
lumea stia cât de vulnerabil este la punctul acesta. Inclusiv ministrul. De
aceea se purta asa. De aceea si încerca să-l folosească. Ce golan Cum l-au adus
anii acestia în prim-planul vietii politice ! Un tânăr care altădată n-ar fi
avut nici o perspectivă, ar fi rămas ani de zile jurist-consult la vreo fabrică
de conserve, sau secretar de partid cine stie pe unde. Asta în cel mai bun caz
pentru el.
Nu visă
nimic.
Trecuse
peste o jumătate de oră, poate o oră, când cineva îl prinse de umăr si îl
legănă usor. El mormăi:
- Ti-am
ordonat să nu mă deranjezi.
- Eu sunt,
măi, nu mă recunosti ? Deschise ochii abia acum, si pret de câteva secunde nu
văzu nimic. Apoi încăperea începu să se lumineze si zări draperiile, harta
politică a lumii mare cât tot peretele, apoi chiar în fata lui o uniformă kaki.
Era generalul Petru Mihalache, care lucra acum la Armată, ca si totdeauna, un
prieten vechi, de pe vremea studiilor la Moscova. Acesta îl întrebă ceva.
- Tu nu mă
deranjezi niciodată, îi spuse generalul. Numai că sunt putin obosit…
- Dacă
lucrezi si tu prea mult…
- N-am
avut si eu norocul tău, să mă întorc la noi, la armată.
Toti
militarii pusi la comanda politiei, fie că erau marinari avansati amirali, fie
că erau aviatori sau artileristi si primiseră stelele de generali la Minsterul
de Interne, regretau pozitia avută cândva în Armată si se visau la conducerea
ei.
- Lasă,
zise Mihalache, că nu ai de ce te plânge. Am auzit că-ti merge bine.
- Cât e
ceasul ? întrebă celălalt, încă pe canapea.
- E
aproape de prânz.
- As avea
nevoie de o cafea.
Chemă
secretara si îi ordonă să comande la bufet două cafele, si să amâne toate
telefoanele care-l caută pentru mai târziu. Acum, să nu-l deranjeze nimeni.
După ce veniră cafelele, de la bufetul care se afla la etajul întâI al
Ministerului, de unde nu puteau comanda decât functionarii de la director si general
în sus, cei doi rămaseră de vorbă.
- Am auzit
două zvonuri despre tine, zise generalul Petru Mihalache. Numai că se bat cap
în cap.
Petru
Mihalache era mai în vârstă si recunostea glumind că nervii i-au cedat demult.
Era aproape senil. Din pur noroc nu fusese trecut în rezervă de conducerea
Armatei, poate pentru că se arăta resemnat si nu părea c-ar vrea să obtină nici
functii, nici mai multe stele pe umăr. Aceasta, doar aparent. Părea vesnic
distrat. Umbla tot timpul îmbrăcat militar. Pe cap, părul îi mai crestea doar
pe tâmple, unde-i stătea mai totdeauna zbârlit, si era cu desăvârsire alb.
Fuseseră pensionati împreună, în 1980, si ani de zile se întâlniseră să joace
sah, vara în Cismigiu, iarna la unul dintre ei acasă. Pe vremea aceea umbla
mereu cu o cutie de sah sub brat, cu carouri rosii si negre, cu piese sculptate
în fildes si lemn greu, primită cadou într-o vizită oficială în Ghana. Nu
obisnuia să joace sah cu civilii. ÎI plăcea să vorbească mult în timpul
partidei, si mereu de-ale lor, despre armată. Începea toate partidele cu un
gambit spectaculos, cu două sacrificii interesante, o combinatie pe care o
învătase de la un gruzin pe vremea când studiase la Academia de la Frunze.
- Ce
zvonuri ?
- Primul
dintre ele, si care zic eu că te interesează cel mai mult, e că după alegeri
esti vizat pentru numirea ca Ministru al Apărării. Am auzit că ai pe rol niste
combinatii prin care toate partidele te vor cere. Al doilea zvon, invers, e
c-ar exista un decret prin care, curând, urmează să fii trecut în rezervă.
Generalul nu reactionă în nici un fel. Celălalt îl privi descumpănit. Chiar
nu-l interesa ? De aceea îl întrebă:
- Nu e
asta ? Atunci ce ? Consilier la Presedintie ! Sau poate la conducerea Gărzii
Financiare ?
Nu
răspunse, ci zâmbi:
- Mai bine
hai să jucăm un sah.
Mihalache,
care altădată numai de sah avea chef, făcu un gest de lehamite:
- Lasă
asta acum ! Vine campania electorală. Sortii, stii si tu, se pregătesc cu mult
timp înainte.
Stia că
celalalt fusese întotdeauna mai bun ca el atât în sah cât si în combinatiile de
culise.
- Spune-mi
ce pregătesti ! Si mai ales, nu mă uita si pe mine… Stii că nu vreau nimic. Să
mă facă general colonel si apoi ies la pensie. Singur o să cer. Cât despre
tine, sunt sigur că lucrurile se vor aranja. Sunt sigur ! Ne cunoastem de
atâtia ani, de pe vremea scolii… Stiu că dacă o să poti, o să ai grijă de mine.
Pe ăstia tinerii, care sunt acum în conducere, nici nu-I cunosc bine. Eu eram
făcut deja general când ei nu erau nici măcar soldati.
Generalul
îi spuse:
- Azi am pus
în aplicare o schemă perfectă. Nu are nici o bresă. Am si eu garantiile mele.
Am si o întâlnire, pentru diseară. Cred că azi e cea mai importantă zi din
viata mea.
Se ridică
si deschise fereastra. Se sufoca si avea nevoie de aer. Trase îndelung, în piept,
aerul zgomotos si prăfuit adus de vânt dinspre Lipscani, si continuă:
-
Ministrul îmi face mereu mizerii. Nu stiu încă ce vrea să-mi ceară, dar e si
ăsta un semn. Cu el, mă descurc eu.
Celălalt
se simti dintr-o dată, ascultându-l, mai putin singur în lumea aceasta de
tineri.
- Tu te-ai
descurcat întotdeauna, spuse.
- Dar acum
e un pas mult mai important si mai greu. Noi facem parte din generatia care nu
umblă nici după bani, nici după afaceri. Si nu ne-ar fi fost mai simplu să ne
multumim doar cu atât ?
Celălalt
râse si el.
- Asa ne-a
învătat viata.
- Da,
confirmă, asa ne-a învătat, si de aceea uneori mă întreb: ce învârtim noi aici
?
Amândoi
râdeau sincer. Aveau aceleasi păreri, se întelegeau din jumătăti de cuvinte. Si
din priviri. Generalul era multumit de el si astepta cu încredere săptămânile
care urmau să vină. Celălalt, desi obisnuia să stea cu orele când îi făcea câte
o vizită ( Pentru că nu avea nici o treabă ), se ridică în picioare. Spuse că pleacă,
adăugând:
- Trebuie
să mai trec pe undeva si, uite, e aproape unu.
Se
sărutară la despărtire pe amândoi obrajii, apoi dădură mâna. După aceasta, se
salutară milităreste, cu capul gol, în joacă.
Când
generalul rămase singur, se duse lângă fereastră si privi afară. Trase îndelung
aer în piept si-si pregăti pipa. Îsi simtea gura uscată si amară. Foarte amară.
Gândi: "Ce ciudat ! Aveam chef să joc sah cu el. Îmi plăcea să-l bat
mereu, să-l văd cum se străduieste si eu să-l bat." Veni la birou si
se aseză în fotoliu. "Doar un fotoliu de sef de comisie," se
gândi din nou. Apoi privi masa de lemn lăcuit, ca la toate sediile de politie
din tară, pe care sedeau două cesti de cafea, goale, pe fundul cărora se vedea
zatul. Somnul i se risipise, era perfect odihnit. Îsi aminti de influentul
frate al maiorului Criuleanu si de norocoasele sale relatii de la care astepta
aproape totul. Văzu apoi mapele de lucru pe care trebuia să le citească si să
le semneze. Gustul amar din gură deveni insuportabil, greu, gretos. Simti o
gheară în piept, de muschi rebel care strânge când nu trebuie. Vru să strige
după secretară, dar nu putu scoate decât un sunet răgusit, nearticulat. Vru să
se ridice de la birou si să iasă în antecameră, în cabinetul său era prea putin
aer, si din cauza asta se sufoca. Căzu pe covor. Vroia să se ridice. Vedea
picioarele scaunului, cosul de hârtii, pipa care se rostogoli până în pragul
usii, burta de lemn a mesei, canapeaua pe care acum o jumătate de oră dormea.
În cuier, o caschetă de general. Prin fereastra deschisă bătea vântul. "Si
ce combinatie fericită aveam !" îi trecu prin minte. Când, într-un
târziu, secretara intră în birou să ceară mapele semnate, călcă pe pipă, care
pocni sonor si se sparse. Ea îi vă privirea cenusie devenită acum de un albastru
spălăcit, purtând în ea accentele aceluiasi fel de înghet amenintător.
Secretara se sperie si alergă pe hol, printre falsele coloane dorice, de-a
lungul unui nesfârsit sir de usi capitonate care acum nu mai dădeau nicăieri,
nestiind pe cine să anunte, pe cine să cheme, cui să se roage si ce.
Chemarea lui Caragiale în realitatea noastră, cu ocazia celebrării zilei sale de naştere, se potriveşte bine cu atmosfera românească de astăzi. Îl aducem între noi pe Caragiale pentru a mai diminua necazul vieţii noastre, atât prin amintirea unei construcţii sociale şi politice nedrepte, când alte generaţii au trăit la fel, cât şi prin ironia usturătoare care a înscris în filele eternităţii toate tarele vremii pe care şi noi le trăim astăzi. Îl simţim privind, cercetând, consemnând toate secvenţele rele ale societăţii din care nu iartă nimic, aşa cum distingem dintr-o mărturisire către un prieten: ,,simt enorm şi văd monstruos”. Cu aceste trăiri, Caragiale pune în pagini verosimilul caricaturii spus cu greutate, făcând din satiră şi ironie o ascuţită armă de luptă cu care a lovit în putregaiul societăţii fondate pe minciună, înşelătorie şi jaf. Această oglindă se perindă prin faţa românilor de astăzi, strecurând în sufletele lor amărăciune şi revoltă, mai ales când, în discursurile politicienilor se aud cuvintele ,,popor” şi ,,ţară”, tot aşa de demagogice ca în vremea necruţătorului critic: ,,Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului, de aceea, în lupta noastră politică am mai spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”
